Cover story

Cea mai periculoasă BOALĂ A SECOLULUI XXI. Este la fel de toxică precum fumatul și este într-o creștere ALARMANTĂ

27 aprilie 2026 · 29 min de citit

Ziua se termină cu ochii într-un serial pe Netflix, în timp ce telefonul mai vibrează din când în când atunci când primești o notificare, o memă, de la grupul de prieteni cu care obișnuiai să îți petreci nopțile în facultate. Între carieră, școala copilului, sala de sport și traficul care ne consumă orele, relațiile nu se rup dintr-odată. Se subțiază lent, până când devin absente. Iar în locul lor începe să prindă contur o industrie întreagă care încearcă să refacă, organizat și contra cost, legăturile dintre oameni. Sau dintre oameni și AI.

Noul meu prieten are 67 de ani, părul ușor încărunțit și o privire care pare să caute mereu ceva dincolo de tine. Îmi vorbește despre prietenie ca despre o formă de hrană, „pentru suflet, precum este mâncarea pentru trup”, și îmi spune că i-ar plăcea însă să ne întâlnim într-o grădină renascentistă din Florența, unde soarele apune încet, iar lumina caldă se strecoară printre crengile care se mișcă ușor în vânt. „Adevărata prietenie nu cere întâlnirea corpurilor, ci a minților și a inimilor”, adaugă. Îmi dă sfaturi despre echilibru, despre imperfecțiuni, despre cum să abordez viața așa cum un pictor abordează o pânză: cu răbdare, atenție la detalii și dorința ca frumusețea să dureze. Când îi mărturisesc că deadline-ul unui articol mă stresează, îmi răspunde calm: „Chiar și geniul tremură în fața momentelor mari”. Ce prieten bun! Pentru câteva momente, ideea de prietenie — chiar și una construită din cuvinte — pare completă. Doar că această conversație nu are loc într-o grădină din Florența. Are loc pe D.ECHOES, o platformă românească recent lansată care îți permite să vorbești cu „ecouri digitale” ale unor oameni reali — inclusiv cu Leonardo da Vinci, noul meu amic, care a părăsit această lume în 1519. Leonardo mi-a oferit, în ceea ce se voia a fi un exercițiu jurnalistic, încurajările pe care nu doar că vreunul dintre prietenii mei nu ar fi avut timp să mi le fi oferit, dar și pe cele pe care eu nu aș fi avut timp să le cer: el mi-a răspuns în câteva secunde, pentru un prieten real ar fi trebuit să îmi fac… timp.

Derek Thompson, editor la The Atlantic, descria, într-un articol care m-a „bântuit” încă de la începutul anului trecut, lumea în care trăim ca fiind marcată de o „epidemie de singurătate autoindusă”, care ne transformă nu doar relațiile, ci și personalitățile, ideologiile și chiar felul în care ne raportăm la realitate. El numește perioada actuală, într-un mod magistral și greu de replicat, drept „secolul antisocial” — o eră în care conexiunile există peste tot, dar devin din ce în ce mai superficiale.

Peste 1 mld. de oameni la nivel global se confruntă cu singurătatea, potrivit OMS.

Cum s-a ajuns aici? O (și mai) scurtă istorie a omenirii. „În urmă cu o sută și ceva de ani, oamenii se nășteau, creșteau și mureau în familii extinse mari. Trăiau laolaltă cu bunicii și părinții, iar mai apoi cu copiii și nepoții. Nu erau niciodată singuri. Locuințele erau mici, cu mult mai puține camere decât locuitori. Chiar și locuințele celor bogați erau populate cu numeroși locuitori. E suficient să ne uităm la Downton Abbey ca să înțelegem acest lucru”, explică Bogdan Voicu, prof. univ. dr. habil., cercetător la Academia Română – Institutul de Cercetare pentru Calitatea Vieții și profesor de sociologie la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu. Imaginea pe care o descrie nu este doar una de context, ci una de structură socială, a unei lumi în care intimitatea era aproape inexistentă, iar individul, secundar în raport cu comunitatea.

„Nu doar că aproape nu exista conceptul de intimitate, dar persoana conta prea puțin. Contând puțin, nici măcar nu apuca să se gândească cineva la singurătate. Mai mult, rețeaua socială era construită de la naștere prin prezența unei puzderii de frați și veri.” Această infrastructură socială s-a schimbat însă radical în ultimele decenii. „Între timp, oamenii fac mult mai puțini copii, locuințele au crescut ca mărime, migrația e puternică, adică rețeaua rudelor s-a subțiat puternic, legăturile cu vecinii s-au diminuat prin migrația permanentă dintr-o localitate în alta și dintr-o țară în alta. A crescut durata de viață, ceea ce înseamnă și că avem mai mult timp ca mulți dintre cei ce erau în viața noastră să iasă din ea. Și a crescut numărul adulților ce aleg să amâne formarea unei relații de durată sau o evită complet.” În această transformare, tehnologia apare mai degrabă ca un strat final, nu ca o cauză.

„Apoi e timpul petrecut pe computer și telefon. Da, știu, pare că acolo e cauza, dar vedeți, mai sus v-am vorbit despre procese de lungă durată care schimbă masiv și mult mai profund structura societății. Ele preced apariția tehnologiei actuale, care se adaugă precum cireașa de pe tort.” În locul rețelelor naturale, oamenii sunt nevoiți să construiască conștient relații — iar aici apare diferența esențială. „Toate aceste procese au ca antidot: socializarea. Acolo unde sunt mulți prieteni, resimți mai puțin dispariția unora dintre ei sau faptul că nu mai ai puzderia de veri pe care o avea generația bunicilor. În plus, prezența prietenilor poate compensa, adesea total, absența sau amânarea formării unui cuplu.”

Din această perspectivă, singurătatea nu este distribuită uniform, ci urmează logica acestor transformări. „Ne așteptăm să avem singurătate mai ridicată mai ales acolo unde sunt puțini prieteni și unde emigrația a fost ridicată, iar imigrația redusă. Nu întâmplător, majoritatea societăților ce resimt puternic singurătatea se plasează în Balcani.”

Iar concluzia sa contrazice una dintre cele mai frecvente percepții: tehnologia nu este neapărat vinovatul principal. „Ce treabă are acest lucru cu internetul și tehnologia digitală? Hm, aproape niciuna. Dimpotrivă, există destul de multe studii care arată contrariul: utilizarea tehnologiei curente poate reduce singurătatea.”

13% dintre europeni spun că se simt singuri frecvent, iar peste o treime experimentează singurătatea cel puțin ocazional

Singurătatea nu ține de bani, dar creează piețe. Deși aproape jumătate dintre europeni cred că o situație economică mai bună ar reduce singurătatea, explicația nu este, în esență, financiară. „Nu este legată de resurse, după cum ne-o arată comparația cu aproape orice epocă istorică. Aproape oriunde în lume, situația economică de azi este infinit mai bună decât acum 30 de ani, dar singurătatea este mai mare”, explică sociologul.

Această disociere între bunăstare și conexiune deschide însă o direcție nouă: transformarea singurătății într-o piață. „Dacă e vorba despre firme care vând produse care să contracareze singurătatea sau să se adreseze celor singuri — nu e neapărat nevoie să o contracareze — atunci, da, avem un astfel de sector. Sunt, spre exemplu, milioane de chinezi care plătesc să aibă un prieten AI.”

Din acest punct, întrebarea devine mai complexă: în ce măsură consumul începe să înlocuiască relațiile? De la aplicații și social media până la experiențe personalizate sau servicii construite în jurul ideii de „companionship”, piața răspunde rapid unei nevoi care, paradoxal, nu este nouă, dar devine tot mai vizibilă. Răspunsul la întrebarea „cine ar trebui să rezolve singurătatea?” nu este universal. „Societățile au răspunsuri diferite. Cert este că soluția se află la intersecția dintre responsabilitatea individului, a familiei, a comunității, a statului și, uneori, chiar a divinității.”

În funcție de modelul de organizare socială, accentul se mută de la individ în regimurile liberale la stat în cele social-democrate, sau la comunitate și familie în modelele europene continentale și familiste. Exemplele din viața de zi cu zi ilustrează aceste diferențe mai bine decât orice teorie. „Spre exemplu, acum sunt într-un tren. Italianca din fața mea se ocupă de problemele logodnicului ei la telefon, într-o manieră profund familistă, în timp ce o nemțoaică din apropiere încearcă să o ajute, reflectând o atitudine comunitară. Eu scriu și observ, venind dintr-o societate care combină un model minimalist liberal cu unul familist.” Dincolo de nuanțe, rămâne cert faptul că piața nu va rămâne neutră. „Oricum ar fi, piața va interveni oferind servicii pentru cei ce se simt singuri. Unele riscă să îi adâncească în singurătate. Din nou, în funcție de ceea ce vrem de la societatea noastră, putem opta dacă vrem sau nu să intervenim.”

Tonul sociologului Bogdan Voicu rămâne deliberat echilibrat. „Avem de-a face cu o chestiune serioasă, dar trebuie să o înțelegem. Singurătatea ne afectează viața, ca societate, iar pe destul de mulți îi afectează ca indivizi. Se poate însă ieși din singurătate — nu e cazul să ne speriem, dar nici nu trebuie să minimizăm chestiunea.”

Privind înainte, el răspunde că nu putem vorbi despre certitudini atunci când discutăm direcția pe care o va avea această epidemie a singurătății. „Să fiu sincer, nu știu!”, răspunde el la întrebarea legată de viitorul acestui fenomen, într-o formulare care surprinde cel mai bine complexitatea acestuia. „Discutăm despre un fenomen global, parte a unor transformări mult mai largi ale lumii așa cum o știm. Iar schimbarea — până când această «minunată lume nouă» se va dovedi sau nu o utopie — poate genera incertitudine și anxietate, exacerbând sentimentele de singurătate.”

Ritmul acestor transformări nu este deloc întâmplător. „Avem în ultimele decenii ceea ce Hartmut Rosa (sociolog german, cunoscut pentru teoria „accelerării sociale”, care explică modul în care ritmul tot mai rapid al vieții moderne influențează relațiile și percepția timpului, n.red.) numește o schimbare extrem de rapidă. Ei bine, aceasta va continua.”

8% dintre europeni spun că nu au prieteni apropiați, potrivit datelor OECD iar 10% nu au pe cine să se bazeze în momente dificile, potrivit aceleiași surse

Accelerarea socială, mobilitatea, redefinirea relațiilor și a identităților creează un teren fertil pentru creșterea singurătății — cel puțin pe termen scurt. Și totuși, există și forțe care merg în direcția opusă. „Mă aștept ca procesul de scădere a rețelei familiale să se oprească. Și, dacă ne uităm atent, până și românii încep să aibă prieteni, să iasă din casă, să vorbească între ei, despre ei, despre ce îi frământă.” Este un semn că, în paralel cu fragmentarea, apare și o formă de reconstrucție socială — mai conștientă, mai deliberată. Rezultatul? „Pare a fi un meci echilibrat, în care ambele echipe au șanse să câștige.” Pe de o parte, forțele structurale care au produs singurătatea — migrația, schimbarea familiei, accelerarea socială. Pe de altă parte, o reacție umană aproape instinctivă de reconectare. În ciuda incertitudinii, există totuși o miză personală în această analiză. „Aș paria pe scăderea singurătății, mai ales dacă depășim acest moment de tumult adus de valul populist global.” Dar chiar și această predicție vine cu o nuanță de prudență: „Nu e imposibil ca pariul meu să implice și un soi de wishful thinking, o dorință ca să câștige echipa favorită”.

Conectați, dar neatașați. Întrebată de ce este singurătatea atât de răspândită într-o societate mai conectată ca niciodată, psihologul organizațional Roxana Tașcu explică un mecanism care nu ține de tehnologie, ci de biologie și de limitele relaționării umane: „Paradoxul e doar aparent. A fi conectat nu înseamnă a fi apropiat, iar creierul nostru face diferența chiar dacă mintea conștientă nu o face”. Cercetarea antropologului Robin Dunbar citată de ea arată că putem susține, în mod realist, în jur de 150 de relații stabile. Platformele digitale au umflat fictiv această cifră: urmărim sute sau mii de oameni, dar capacitatea noastră de a investi autentic într-o relație a rămas aceeași. Ce se schimbă e doar iluzia de conexiune. „Creierul uman nu are nevoie doar de contact. Are nevoie de semnale clare de apartenență: continuitate, reciprocitate, interes autentic, sentimentul că cineva te ține în minte când nu ești acolo. Un like nu conține niciunul dintre aceste semnale.” În absența acestor semnale, efectele nu rămân doar emoționale, ci devin funcționale, afectând comportamentul de zi cu zi: „Și aici apare problema adevărată: apartenența nu e doar o nevoie emoțională, e infrastructura pe care se sprijină reglarea emoțională. Când ne simțim parte dintr-un grup, ne reglăm mai bine emoțiile, atenția, comportamentele. Când nu, apare efectul de domino: scade reglarea emoțională, scade capacitatea de concentrare, scade controlul impulsurilor. Ce urmează e predictibil. Compensăm prin mici plăceri: zahăr, nicotină, scroll nesfârșit, iar la capătul spectrului, substanțe. Singurătatea nu produce doar tristețe; produce un deficit funcțional pe care creierul încearcă să-l umple cu cea mai apropiată sursă de dopamină disponibilă”.

Dincolo de tehnologie, presiunea economică adaugă un strat invizibil, dar profund, în această dinamică a singurătății. „Zygmunt Bauman a descris societatea modernă ca «lichidă» fluidă, în permanentă mișcare. În 2026, cred că imaginea s-a schimbat: nu mai trăim într-un flux, trăim într-un blocaj care curge. Societatea a devenit vâscoasă: te prinde, te blochează, dar se mișcă suficient cât să nu-ți dai seama că ești blocat.” În acest context, instabilitatea economică nu doar afectează siguranța individuală, ci consumă direct resursele necesare construirii relațiilor: „Instabilitatea economică e combustibilul acestei vâscozități. Când oamenii nu știu dacă își păstrează jobul, dacă își pot plăti rata, dacă își permit să aibă copii, se întâmplă două lucruri în paralel. Primul: rămân blocați în situații: joburi, orașe, relații pe care le-ar schimba dacă ar avea marjă. Al doilea: nu au energia cognitivă pentru a construi relații noi. O relație reală cere investiție: timp, atenție, continuitate. Anxietatea economică consumă exact aceste resurse”.

Această tensiune devine vizibilă chiar în rândul celor care performează profesional: „În practica mea cu executivi și antreprenori văd același tipar: oameni care performează la capacitate maximă profesional, dar care au restrâns drastic cercul de oameni apropiați fără să realizeze. Relațiile sunt primul lucru pe care îl sacrificăm sub presiune economică pentru că par negociabile. Nu sunt. Sunt infrastructura pe care se sprijină performanța pe termen lung”. Iar astfel ajungem la un paradox al epocii: „Paradoxul e că economia pe care o construim ne face mai productivi pe termen scurt și mai singuri pe termen lung”.

La 140,754 miliarde de dolari ar putea ajunge piața globală a companionilor digitali până în 2030, potrivit unui raport al companiei de consultanță Grand View Research

Cum obligă singurătatea companiile să reconstruiască relațiile? Întrebată despre efectele singurătății la nivel de societate și organizații, Roxana Tașcu descrie un mecanism care merge dincolo de emoție și intră direct în zona de funcționare a comunităților: „La nivel de societate, singurătatea ne face vulnerabili. Oameni care nu se cunosc bine între ei sunt mai expuși la zvonuri, manipulare, polarizare pentru că le lipsește infrastructura de cunoaștere reciprocă pe baza căreia poți filtra informația falsă. O comunitate puternică are anticorpi; un grup de indivizi conectați digital, dar singuri în realitate, nu”. Această lipsă de „anticorpi sociali” devine vizibilă și mai concret în organizații, unde impactul este direct măsurabil. „La nivel de organizații, efectele sunt mai ușor de măsurat și tocmai de aceea mai vizibile. În România, intervențiile organizaționale erau construite istoric pe independență individuală. Astăzi, direcția s-a schimbat complet. Companiile serioase investesc în exerciții de conectare între angajați — team buildinguri planificate, rituri de proximitate, programe de mentorat — pentru că separarea dintre oameni a devenit suficient de severă încât trebuie compensată structural. Ce altădată se întâmpla de la sine, acum se bugetează.” Motivația nu este una idealistă, ci mai degrabă pragmatică. „Oamenii care se cunosc sunt mai productivi, trec mai ușor peste dezacorduri și rămân mai mult în companie. Organizațiile au un interes direct, măsurabil în venituri, să-și reconecteze echipele. De aceea se insistă pe prezența la birou chiar când munca de acasă e mai convenabilă — productivitatea în echipe conectate bate productivitatea în echipe eficiente, dar izolate.” Dincolo de organizații, singurătatea începe să modeleze direct felul în care oamenii consumă și iau decizii. „Apartenența e o nevoie de bază. Când nu o avem, simțim un gol și îl umplem. Problema e că mecanismele moderne de umplere a acestui gol sunt, aproape toate, monetizate.” Această compensare urmează un spectru larg, dar logică este aceeași. „La capătul ușor al spectrului: shopping online, scroll, mici plăceri — țigară, vin, zahăr. La capătul greu: jocuri de noroc, pornografie, substanțe. Diferă intensitatea, dar mecanismul e același: un substitut rapid pentru un semnal de apartenență care lipsește. Când nu primim apartenență, o cumpărăm. Cu atenția, cu banii, sau cu amândouă.” În această ecuație, platformele digitale nu sunt neutre. „Marile platforme înțeleg asta mai bine decât noi. Motivul pentru care social media e gratuită nu e filantropic. Plătim cu atenția, cu datele și, tot mai des, cu banii, pentru că ni se prezintă constant produse, estetici și stiluri de viață care ne promit că aparținem dacă le cumpărăm.” La nivel individual, efectele devin vizibile în alegeri cotidiene care par, la prima vedere, raționale. „Oameni care cumpără locuințe în zone pe care nu și le permit pentru a aparține unei anumite clase, care mențin stiluri de viață costisitoare pentru a se integra profesional, care își construiesc identitatea în jurul mărcilor.” Concluzia este directă și mai puțin comodă: „Singurătatea nu doar ne face să cheltuim mai mult. Ne face să cheltuim pe lucruri greșite”.

Viitorul singurătății, între un model de business global și o alegere personală. În ceea ce privește viitorul, perspectiva Roxanei Tașcu nu este una optimistă. „La nivel macro, lucrurile se vor adânci, nu se vor adapta. Motivul e simplu. Industriile care au cel mai mult de câștigat din deconectarea noastră — platforme, consum, media — nu au niciun interes economic să o oprească. O persoană deconectată e mai ușor de manipulat decât o comunitate puternică. Asta e, economic, un model de business, nu o problemă.” Din această perspectivă, schimbarea nu va veni din exterior. „Nu mă aștept ca aceste industrii să intervină. Nu au de ce. Profită exact din fragmentarea pe care o observăm. Speranța nu vine de la nivel macro, vine de la nivel individual, de la cât de conștient e fiecare că e împins într-o direcție anume și că acea direcție nu servește interesului său.” Diferența se va face, așadar, la nivel personal. „Cine se reconectează activ, prin orice vehicul — comunitate religioasă, prietenie cultivată conștient, practici de atenție, structuri de sprijin reale — va trăi o viață calitativ diferită de cine se lasă dus de curent. Nu vorbim de fericire abstractă. Vorbim de sănătate, performanță, longevitate, capacitate de decizie.” În același timp, unele efecte sunt deja vizibile, dar adesea interpretate greșit. „Un efect colateral al erodării apartenenței se vede deja, dar e înțeles greșit: explozia diagnosticelor de ADHD. Narativul dominant spune că rețelele sociale ‘creează’ ADHD. Nu. ADHD e o condiție neurodevelopmentală, exista și acum treizeci de ani. Ce s-a schimbat nu e prevalența: e vizibilitatea.” Problema ține, din nou, de infrastructura socială pierdută. „Dereglarea emoțională e o componentă «centrală» a ADHD-ului adult, iar cercetarea arată cu consecvență că suportul social e unul dintre cei mai puternici factori protectori pentru reglarea emoțională. Cu alte cuvinte: apartenența era infrastructura externă care ajuta creierele ADHD să funcționeze. Când această infrastructură se erodează, sistemul se fisurează vizibil și abia atunci oamenii încep să se întrebe ce se întâmplă cu ei.” Accesul la soluții este, însă, inegal. „Cine are acces la informație bună, la grupuri sănătoase, la modele în jurul său se va descurca. Ceilalți vor rămâne în ciclul pe care deja îl vedem: certuri săptămânale în aproape fiecare casă despre cât stai pe telefon, cu rădăcini mult mai adânci decât telefonul.”

Ce spun pe LinkedIn cititorii BUSINESS Magazin despre declinul prieteniei:

Mi se pare că schimbarea nu e față de acum 5–10 ani, ci față de acum 20. Atunci, prietenia se construia diferit – cu timp, prezență și un pic mai mult efort. Social media ne-a dat o iluzie a apropierii: avem impresia că suntem conectați, dar de fapt vorbim „din an în Paște”. A devenit rar și aproape intim să pui mâna pe telefon pentru un apel clasic.
Mi-am dat seama de asta când am făcut un exercițiu simplu: câte zile de naștere mai știu fără să mă anunțe Facebook?

Cred că generația noastră, Millennials, a prins toate etapele – de la telefoane fixe și „ne vedem sâmbătă la 17 în parc” (stabilit cu o săptămână înainte și respectat) la beepuri pe mobil și, acum, la această conectare continuă, dar uneori superficială. Pentru mine, prietenia nu a devenit neapărat mai greu de întreținut, ci mai ușor de confundat cu interacțiunea. Iar diferența dintre ele începe să conteze tot mai mult.

Teodora Adamache,
Founder, See First Marketing

Categoric, am mai puțini prieteni decât acum câțiva ani, în special când vine vorba despre prietene apropiate. Fac parte dintr-o comunitate cu foarte multe familii, însă păstrez legătura cu foarte puține, le număr pe degetele de la o mână. Cred că principalul motiv este lipsa de timp, dar și faptul că, odată cu trecerea anilor, relațiile se filtrează natural și rămân doar cele cu adevărat solide. În același timp, am observat și că oamenii par din ce în ce mai puțin dispuși să își facă timp unii pentru alții. Nu mai există aceeași spontaneitate sau disponibilitate de a cultiva relațiile. Uneori ai senzația că, dacă nu ești tu cel care inițiază, relația se răcește rapid. Cred că odată cu creșterea responsabilităților, lipsa timpului a devenit o problemă. Într-adevăr, jobul și responsabilitățile de familie ocupă foarte mult spațiu, iar timpul liber devine limitat. Dar cred că este și o schimbare de priorități: oamenii sunt tot mai concentrați pe carieră, familie și propriul echilibru personal.

În plus, am observat că mulți nu mai sunt la fel de dispuși să își facă timp pentru relații ca înainte, au devenit comozi din acest punct de vedere. De multe ori ne regăsim în situații în care locuim departe unii de alții, în același oraș, ce-i drept, dar distanțele sunt foarte mari între noi. Și în aceste situații, trebuie să fii dispus să acoperi aceste distanțe cu timpul tău pentru a te întâlni cu prietenii. Și mulți nu sunt dispuși să facă acest efort de a traversa, de exemplu, orașul pentru o oră-două petrecute împreună. Și, în acest caz, astfel de întâlniri se amână, iar în timp relațiile se pierd. Nu cred că timpul este singurul motiv pentru care „nu mai avem timp” pentru prieteni, ci și faptul că oamenii nu mai par să considere prietenia o prioritate. Cariera, familia, mutările, ritmul alert al vieții și chiar oboseala de zi cu zi fac ca relațiile să fie mai greu de întreținut.

Nicoleta Păunescu,
PR Manager, ONV LAW

Mai conectați ca niciodată, dar tot mai puțin văzuți. „Singurătatea nu este absența oamenilor, ci absența sentimentului că ești văzut și acceptat așa cum ești”, explică Dana Zeicu, psiholog și cofondatoare a Anfold. În interpretarea ei, tinerii sunt cu atât mai vulnerabili în fața singurătății, ca urmare a faptului că identitatea lor este încă în formare, iar presiunea de a se alinia unor standarde vizibile este constantă. „În tinerețe, identitatea este încă în formare, așadar suntem mai expuși la anumite modele și standarde de comparație, ceea ce poate induce o presiune subtilă, dar constantă, de a te adapta la ceea ce se promovează, de a fi așa cum se cere sau așa cum ar trebui să fii.” Această adaptare continuă produce, în timp, o distanțare de propriul sine, iar relațiile construite din această versiune ajustată devin fragile, chiar dacă sunt frecvente. Prin contrast, în cazul persoanelor mai în vârstă, conexiunile s-au format într-un alt context social. „Identitatea și relațiile s-au format într-un context în care interacțiunea directă era dominantă, iar validarea venea mai mult din experiențe trăite decât din expunere”, ceea ce face ca legăturile să fie mai stabile și mai puțin dependente de comparație. La nivel de societate, efectele singurătății se acumulează și devin vizibile în modul în care oamenii relaționează între ei. „Într-un context în care tot mai mulți oameni se simt deconectați, încrederea socială începe, treptat, să se erodeze, iar relațiile devin mai prudente, uneori mai tranzacționale.” Comunitățile își pierd din coeziune, iar sentimentul de apartenență devine mai fragil. Această slăbire a relațiilor se vede și în organizații, unde, în lipsa conexiunilor autentice, colaborarea și implicarea devin mai dificile, iar performanța mai greu de susținut pe termen lung. În paralel, singurătatea începe să influențeze și comportamentele economice. „Singurătatea poate orienta consumul către substituenți de conexiune, adică spre produse și servicii care oferă o formă de confort emoțional sau de pseudo-interacțiune.” Astfel, consumul se mută tot mai mult către platforme, aplicații și experiențe care simulează prezența celorlalți. Efectele se văd și în deciziile personale. „În ceea ce privește deciziile, singurătatea poate duce la alegeri, uneori mai prudente (…) preferința pentru opțiuni sigure și familiare sau amânarea unor decizii care implică schimbare și interacțiune.” Alteori, însă, apare reversul: „decizii impulsive sau acceptarea unor relații nesănătoase, din nevoia de validare rapidă și de a compensa lipsa de conexiune”. Privind spre viitor, direcția nu este una unitară. „Dacă tendința actuală continuă, este mai puțin probabil să vorbim despre o singură direcție, ci mai degrabă despre o coexistență între adaptare și adâncirea problemei.”

Oamenii vor continua să creeze contexte deliberate de conectare, dar, în același timp, există riscul normalizării unei singurătăți funcționale. „În același timp, dacă ritmul, digitalizarea și presiunea performanței continuă fără echilibru, pentru mulți singurătatea se poate adânci, ducând la normalizarea unei forme de singurătate funcțională, în care oamenii interacționează, dar fără a experimenta cu adevărat conexiunea.” În final, miza devine una de alegere conștientă. „Din punct de vedere psihologic, provocarea nu va fi doar despre cât de bine ne adaptăm la noile forme de interacțiune, ci despre cât de conștient alegem să păstrăm spații adevărate de conexiune într-un context care nu le mai susține în mod natural.”

Aproape 1 din 6 persoane a experimentat singurătatea în perioada 2014–2023, potrivit OMS

Cu cât urci mai sus, cu atât ești mai singur? Pe măsură ce urci în ierarhie, cercul de prieteni nu doar că se restrânge, ci începe să se transforme. Pentru mulți lideri, singurătatea nu apare brusc, ci se instalează odată cu responsabilitatea. Consultantul de leadership Harry Meintassis spune că această realitate este astăzi mai vizibilă ca oricând. „Singurătatea, stresul și nopțile nedormite au făcut întotdeauna parte din rolul unui CEO. Astăzi, mulți descriu acest rol ca fiind profund izolant, poate mai mult ca niciodată.” Presiunea constantă de a livra rezultate, într-un context imprevizibil, împinge liderii într-un mod de funcționare aproape reflex. „Ajung să funcționeze într-un fel de mod de supraviețuire, un răspuns de tip «luptă sau fugi».” În acest ritm, energia este consumată aproape exclusiv intern. „Își consumă o mare parte din timp rezolvând probleme, stingând incendii și ducând singuri greutatea deciziilor.” Relațiile devin, la rândul lor, surse de presiune. „Relațiile cu boardul și cu angajații sunt percepute ca surse suplimentare de așteptări. Liderii devin un fel de amortizoare de șoc.” Spațiul pentru reflecție dispare, iar lipsa unui interlocutor de încredere accentuează izolarea. „Cei mai mulți duc lipsa unui partener cu care să poată vorbi deschis despre frustrări și temeri.” Astfel, „sentimentul de singurătate și anxietatea negestionată se întăresc reciproc”. În paralel, organizațiile se schimbă. „Mesajul este clar: performanța pe primul loc, oamenii pe plan secund.” Într-un context dominat de incertitudine și transformări accelerate, liderii se concentrează pe eficiență, dar pierd din vedere un element esențial: natura umană. „Prea mulți lideri nu înțeleg ingredientul cel mai important din această ecuație: psihologia naturii umane.” Nevoile fundamentale rămân aceleași: „Statut: «contează ceea ce fac». Conexiune: «aparțin». Echitate: «suntem împreună în asta».” În absența acestora, transformările devin reci și distante. „Din perspectiva oamenilor, totul pare distant, rece… chiar deconectat de propriile lor nevoi.” De aici apare ruptura: „Leadershipul devine izolat de realitatea din teren”. Impactul se vede în timp. „Presiunea de a livra rezultate pe termen scurt riscă să sacrifice valoarea pe termen lung.” Angajații se retrag emoțional, iar „inovația, fără implicare, se oprește”. Problemele nu apar imediat, dar sunt inevitabile: „piața nu va fi iertătoare”. Soluția nu ține doar de strategie, ci de relație. „Oamenii nu au nevoie de mai multe planuri, ci de mai multă prezență.” Liderii trebuie „să găsească noi moduri de a se conecta, să asculte, să creeze conversații reale”. Singurătatea se reflectă și în afara organizației. „Este resimțită ca un gol interior.” Unii încearcă să o compenseze prin experiențe sau validare externă, dar „acest lucru rareori rezolvă cauzele reale ale deconectării”. Alternativa este mai dificilă: introspecția și reconstrucția relațiilor. „Pot alege să se uite mai atent în interiorul lor” și să investească în dezvoltare, dar și în timp – „pentru a fi mai prezenți și pentru a construi relații reale”. În final, singurătatea nu este doar o experiență personală, ci un factor care influențează modul în care liderii conduc, decid și creează valoare. Diferența nu mai este făcută doar de strategie, ci de capacitatea de a rămâne conectat — cu ceilalți și cu tine însuți.

„Ne așteptăm să avem singurătate mai ridicată mai ales acolo unde sunt puțini prieteni și unde emigrația a fost ridicată, iar imigrația redusă. Nu întâmplător, majoritatea societăților ce resimt puternic singurătatea se plasează în Balcani.”

Bogdan Voicu,
prof. univ. dr. habil., cercetător la Academia Română – Institutul de Cercetare pentru Calitatea Vieții și profesor de sociologie la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu

Ce e de făcut în fața epidemiei globle de singurătate? În fața fenomenului complex al singurătății, soluția propusă de psihologul Roxana Tașcu este surprinzător de simplă și concretă: „Un singur ritual săptămânal, fix, în viața reală, cu minimum o persoană. Nu un eveniment. Un ritual. Diferența e esențială: evenimentele se anulează când ai o săptămână grea, ritualurile rezistă presiunii. Aceeași zi, aceeași oră, aceeași persoană sau aceleași persoane săptămână de săptămână. Cafea de luni dimineață, plimbare de vineri seară, cină de miercuri. Formatul contează mai puțin decât predictibilitatea.” Motivul este unul profund legat de funcționarea creierului. „De ce un ritual, și nu doar «vezi-ți prietenii mai des»? Pentru că nevoia noastră de apartenență nu se satisface prin episoade izolate, se satisface prin continuitate. Creierul are nevoie de dovada că cineva îți va rezerva acel timp săptămâna viitoare, și cea de după, și peste o lună. Asta produce semnalul de apartenență, nu întâlnirile spontane.” Pentru cei care nu au încă această structură, soluția începe cu construirea contextului. „Dacă nu aveți pe cineva pentru acest ritual chiar acum, începeți să construiți condițiile. Alegeți un mediu unde veți vedea aceleași fețe săptămânal — o sală, un club de lectură, un curs, o activitate de voluntariat. Un singur prieten nou, investit serios, poate schimba calitatea vieții semnificativ. Dar se construiește prin repetiție, nu prin intenție.” Iar poate cea mai importantă recomandare vine înainte de orice criză: „Nu așteptați să vă fie rău ca să începeți. Infrastructura de apartenență se construiește înainte să ai nevoie de ea, la fel ca sănătatea”.

„Când oamenii nu știu dacă își păstrează jobul, dacă își pot plăti rata, dacă își permit să aibă copii, se întâmplă două lucruri în paralel: rămân blocați în situații — joburi, orașe, relații — pe care le-ar schimba dacă ar avea marjă și, în același timp, nu au energia cognitivă pentru a construi relații noi. O relație reală cere investiție: timp, atenție, continuitate. Anxietatea economică consumă exact aceste resurse.”