Ce șanse are în România o firmă nouă în industria IT: "Nu mai e loc pentru importatori de cutii sau call centere"

Anii au trecut, am făcut și firma și am ajuns departe. Dar acea naivitate a începutului nu am mai regăsit-o niciodată. De ce? Pentru că drumul de la acel vis la realitate a fost greu. Foarte greu. Atât de greu încât dacă ar fi să o iau de la început în IT, în 2013, cred că m-aș gândi de trei ori înainte să încep să mă gândesc. Dau timpul înapoi 17 ani. IT-ul românesc atunci era format dintr-o mână de companii. Câteva românești, câteva multinaționale.

Am avut șansa să mă formez într-o firmă românească și să cresc într-o multinațională. Cu bune și rele, firma românească mi-a dat șansa de a învăța totul. De la cum se scrie o ofertă comercială până la cum se asamblează un calculator cu mâna, dintr-un morman de piese. Pentru un puști de 15 ani, această șansă a fost formatoare de caracter, de carieră și, de ce nu, de soartă. Mulțumesc, Dan și Dana.

O astfel de șansă mi-a permis să văd cum se făceau afacerile în acei ani. Un pic de Vest Salbatic, un pic de economie de piață. O gramadă de licitații de la stat, pentru că statul era principalul cumpărător. Atunci, și poate și acum. Se lucra cu săptămânile pentru a câștiga dreptul de a importa sau de a vinde o grămadă de cutii. Si de CD-uri. Echipamente de fel și chip. În anii aceia, erau o mână de firme pe piață. Compaq și Bull. HP și IBM. Omnilogic. Aris Electronic. Mă rog, o mână de oameni care puneau bazele industriei IT de azi. Flamingo încă nu apăruse, Flanco nici atât. Team Net, eMAG și One erau încă departe de înființare. Mulți dintre dinozauri au strălucit și au ars, dispărând. Mulți s-au reinventat până nu a mai rămas nimic din ei.

Dar după o perioadă de pseudo-haos și valoare redusă, industria a început să se consolideze. În jurul unor echipe care utilizau profesionist avantajele puse la dispoziția lor de firmele pentru care lucrau. Echipe care vindeau, livrau și manage-uiau clienții cu finețe. Cu profesionalism. Cu stil. Cu responsabilitate.

Oamenii aceia au fost o sursă de inspirație fabuloasă pentru mine. Am învățat ce important este un detaliu, ce importantă este percepția, ce important este să încerci să fii perfecționist. Că banii nu se fac peste noapte și că trebuie să fii pregătit să muncești din greu.

Ceea ce mulți dintre jucătorii de atunci poate nu au înțeles pe deplin a fost faptul că afacerile tip „tunuri„ nu sunt sustenabile pe termen lung. Că trebuie să livrezi calitate constant și continuu, pe termen lung. Că trebuie să investești în know-how. În oameni. Să crești. Că în vârf e greu să te menții. În definitiv, vârful e poate doar un punct. „The rise and the Fall”.

Acum câțiva ani, firma pe care am înființat-o avea trei ani. Sau poate patru. Munceam pe rupte, uneori și 20 de ore pe zi. Ani frumoși, dar grei. Foarte grei. Toți banii pe care îi făceam îi reinvesteam în firmă. Ca să putem să creștem. {i am crescut. Constant, în fiecare an mai sus decât în anul precedent.

Am avut colegi care au văzut ce faceam. Și au spus – cât de greu poate să fie asta? Pot să o fac și eu. Tuturor, atunci și acum, le-am spus același lucru. Pregătește-te să investești orice între 1 și 3 milioane de dolari și absolut tot timpul tău ca să poți să ai baza materială, infrastructura și oamenii potriviți cu care să începi să îți faci treaba. Cam atât cred eu că trebuie să investești ca să poți începe. Vremea firmelor mici, de apartament, cu 2-3 oameni și un laptop a cam trecut.

Clienții sau piața au devenit maturi și sofisticați. Oricât de puțin ne-ar plăcea, conturile mari se câștigă trecând prin procese de achiziție foarte dificile. Trebuie să te califici, să-ți dovedești calitatea serviciilor sau produselor vândute, să arăți oameni buni (și scumpi) care lucrează pentru tine. Nimeni nu se mai aruncă să semneze o afacere cu un puști de 21 de ani. E greu. Vremurile s-au schimbat.