Ce riscați dacă nu ne votați pe noi

Din 2011 până acum au avut loc sau se pregătesc alegeri anticipate în Bulgaria (a doua oară în doi ani), Slovenia (a doua oară în trei ani), Cehia, Letonia, Slovacia, Ucraina, Serbia, Macedonia; mai peste tot guvernele au căzut din cauza incapacității de a redresa economia după criză ori a unor scandaluri de corupție.

Din fericire, la noi nu s-au întâmplat până acum anticipate, deși au apărut diverși comentatori care speră ba că un președinte Ponta va putea fi dat jos mai ușor cu 30% prezență la un referendum de demitere, ba că un președinte Iohannis ar putea fi silit să plece în cazul unui verdict prost în procesul cu ANI. Decuplarea alegerilor prezidențiale de cele parlamentare prin Constituția din 2003 a dus însă la înmulțirea perioadelor electorale normale, astfel că în loc de alegeri la fiecare patru ani am ajuns la alegeri o dată la un an, doi ani sau trei ani (2008, 2009, 2012, 2014 și urmează 2016, 2019, 2020) și la mișcări de stradă sau referendumuri menite să rezolve cu forța neconcordanțele dintre mandatul președintelui și cel al parlamentului.

Aplicat într-o țară încă săracă și cu mijloace încă fragile de amortizare instituțională, acest experiment constituțional a produs și produce costuri economice disproporționate. Ultimele luni înainte de alegeri înseamnă blocaj al deciziilor, pentru că toată lumea așteaptă să vadă cine câștigă scrutinul și ce măsuri vor fi luate de noul guvern propulsat de noul președinte sau de noua majoritate parlamentară.

Primele luni după alegeri înseamnă blocaj al instituțiilor, până ce noua putere își negociază alianțele și își instalează oamenii în funcții. În același timp, îndesirea alegerilor generează costuri pe termen lung: fiecare guvern nou-venit a acuzat, în general corect, regimurile precedente că au folosit lunile dinainte de alegeri ca să devalizeze bugetul într-o formă sau alta, după principiul „după noi potopul“, ceea ce mereu a împiedicat ori a întârziat continuarea ori aplicarea unor politici din care societatea să aibă de câștigat și a făcut ridicolă orice idee de strategie fiscală multianuală, nemaivorbind de fantoma „proiectului de țară“.

Așa s-a ajuns la un fel de dependență suplimentară, aproape instinctivă față de CE sau FMI, care au devenit singurele surse percepute de continuitate a politicilor: bune sau proaste pentru România, recomandările CE și FMI sunt măcar aceleași, iar cele două instituții au forța de a le impune, spre deosebire de guvernanții români, mereu mânați de umorile de moment să reducă orice măsură economică sau socială la o măciucă electorală.

Așa s-a ajuns și la tendința la fel de instinctivă de căutare a legitimității interne a puterii pe seama CE și FMI, fie prin exces de zel (președintele Băsescu cerea în 2011 includerea în Constituție a celui mai mic prag de deficit structural propus de CE, 0,5% din PIB, chiar înainte ca Tratatul fiscal să accepte 1% pentru țările cu datorie publică redusă), fie printr-o falsă frondă (guvernarea USL și post-USL a promis impozit progresiv cu rate până la 16%, știind dinainte că FMI va respinge ideea nu pentru că ar ține la principiul cotei unice, ci din cauza cotelor prea mici). De aceea spune guvernatorul BNR că reflecția pe care o aude acum cel mai des din exterior e că România nu are proprietatea („ownership“) politicilor pe care le aplică.

Efectele la nivelul societății sunt știute: disprețul față de politicieni, dublat fie de ura față de finanțatorii externi, considerați uzurpatorii suveranității țării, fie dimpotrivă, de speranța că aceiași finanțatori își vor impune propriii favoriți la putere, astfel încât conducerea țării să depindă cât mai puțin de variabilele electorale interne. Iar de aici discuția degenerează mecanic spre sperierea și blamarea electoratului pe motiv că mereu votează prost, cu concluzia disperată că nu ne mai pot salva de pe marginea prăpastiei decât diverse soluții brutale – votul cenzitar sau obligatoriu, desemnarea guvernelor direct de niște comisii de experți, ieșirea sau excluderea țării din UE, un război civil sau militar etc.

Calitatea politicilor nu se poate îmbunătăți însă prin soluții extreme, primitive, restrângerea democrației sau ruperea relațiilor cu exteriorul. Schimbarea Constituției pentru reducerea frecvenței anilor electorali și stabilirea unor raporturi mai clare între președinte și parlament e în puterea oricărei guvernări raționale, relația cu instituțiile externe oferă și ea suficient câmp de acțiune pentru orice guvernare rațională, iar alegerile sunt un eveniment normal pe care orice politicieni raționali îl pot folosi în avantajul societății, așa cum sugera cu cinismul specific de bancher Erik Berglof, economistul-șef al BERD, în raportul din noiembrie trecut despre țările din est: „Șocurile externe, alegerile sau perioadele de nemulțumiri sociale pot oferi ferestre de oportunitate în care reformele instituționale și economice să devină fezabile politic și cu impact pe termen lung. Șansele ca aceste reforme să reușească sunt mai mari în societățile mai puțin polarizate și unde grupurile de interese corupte sunt mai puțin puternice, dar depind și de calitatea guvernanților și de sprijinul extern“.