Ce resurse are politica monetară să relanseze economia Europei

O dobândă negativă pentru depozitele băncilor la BCE este o opțiune, fie și pentru că trebuie ținut cumva ritmul cu reducerea continuă a dobânzii de referință la credite, sugera în iulie 2012 Benoit Coeure, membru al Consiliului BCE, când dobânda de referință fusese redusă la 0,75%, iar dobânda la depozite ajunsese la zero.

„Nu e clar dacă piețele pot funcționa la dobânzi negative. Unele piețe pot“, reflecta Coure, adăugând că BCE va studia ce se întâmplă în Danemarca, țară din afara zonei euro, dar a cărei bancă centrală introdusese atunci în premieră o dobândă negativă la depozite ca să se apere de invazia de capitaluri speculative care căutau un refugiu din criza zonei euro, ceea ce pentru coroana daneză a însemnat o apreciere excesivă.

Anul acesta, în aprilie, experimentul danez a luat sfârșit, iar banca centrală a majorat dobânda respectivă de la -0,1% la 0,05%, ca să stimuleze o apreciere a coroanei, depreciată între timp până la minimul ultimilor opt ani față de euro. În luna mai, același Coeure sugera că a venit momentul și pentru BCE să acționeze, fiindcă un euro prea puternic și inflația prea mică subminează relansarea zonei euro.

O comparație cu situația din Danemarca nu l-ar mai fi servit, pentru că și cu dobânda negativă, și cu coroana depreciată, inflația în țara nordică n-a făcut decât să scadă continuu, de la peste 2% în 2012 la 0,3% în mai 2013, față de 0,5% în zona euro, reflectând aceeași greutate a economiei reale de a depăși urmările crizei financiare ca și în zona euro. Anul trecut, economia daneză a crescut cu 0,4% (la fel ca a Germaniei), în timp ce în zona euro economia a scăzut cu 0,4%.

Faptul că aprecierea euro contribuie la dificultățile de redresare a zonei euro este însă o realitate. De la o medie anuală de 1,47 dolari/euro în 2008, cursul a evoluat la 1,39 în 2009, 1,32 în 2010, 1,39 în 2011, 1,28 în 2012, 1,32 în 2013 și 1,37 în primele cinci luni din acest an. Președintele BCE, Mario Draghi, remarca în martie, când euro atinsese 1,39 dolari, că în comparație cu minimele din 2012 euro a câștigat 9% față de moneda americană, ceea ce ar însemna un minus de 0,4-0,5% la rata actuală a inflației în zona euro.

Cum mandatul BCE vizează stabilitatea prețurilor (o țintă de inflație de 2%), nu cursul valutar, era normal ca Draghi și ceilalți oficiali ai BCE să vorbească despre dezinflație drept nume de cod pentru necazurile actuale: o inflație foarte mică face dificilă reducerea îndatorării guvernelor, a companiilor și a familiilor, ceea ce lovește în primul rând în statele de la periferia zonei euro, împiedică avansul de competitivitate al acestora față de Germania și amână perspectivele de cumpărare pentru companii și consumatori, în așteptarea unor prețuri și mai mici. Ultimele luni însă au mutat centrul discuției asupra aprecierii euro față de dolar, fiindcă ea a fost mai greu de explicat decât neputința clasică a oricărei economii slabe de a genera inflație. De unde a venit această întărire a euro?

La sfârșitul anului trecut, motivele avansate de finanțiști țineau de îmbunătățirea perspectivelor zonei euro după cei mai grei ani de austeritate. Treptat, explicațiile au devenit tot mai legate de factori externi. Pe de o parte, politica Rezervei Federale a SUA: previziunile curente nu dau ca posibilă o majorare a dobânzilor (care ar atrage o apreciere a dolarului) înainte de vara lui 2015, pentru că economia SUA nu și-a revenit: salariile cresc lent, iar locurile de muncă noi în domeniile cu salarii mari sunt prea puține.

Pentru a stopa aprecierea yuanului, Banca Chinei a cumpărat inițial dolari, umflându-și rezervele valutare cu 126 mld. dolari în T1, la un total echivalent cu aproape 4.000 de miliarde, dar ca să nu mărească ponderea dolarului în rezerve, a vândut ulterior dolari cumpărând alte monede, în primul rând euro. În februarie, când Banca Chinei a început mișcarea, yuanul a scăzut cu 1,4% față de dolar, în timp ce euro a urcat cu 2,3%. Alte explicații țin de întoarcerea investitorilor speculativi spre activele mai sigure din piețele dezvoltate, după ce în anii precedenți preferau piețele emergente.

Așa se face că s-au înmulțit vocile din rândul finanțiștilor care au propus ca BCE să contracareze aprecierea euro și inflația prea mică prin singurul instrument de politică monetară cu adevărat neconvențional: tiparnița de bani, respectiv o operațiune de relaxare monetară cantitativă (QE – quantitative easing) după exemplul celor derulate din 2008 până acum de Rezerva Federală a SUA (cumpărări de obligațiuni federale și ipotecare pentru a împinge băncile să se reorienteze spre creditare și spre piața acțiunilor, stimulând astfel economia).

Aceste voci existau încă din 2012, în contextul recesiunii din zona euro, însă pe atunci inflația în zona euro era peste 2%, iar cursul euro era suportabil. Între timp, șefa FMI, Chistine Lagarde, a avertizat repetat că pericolul deflației paște zona euro și a cerut deschis BCE să ia măsuri neconvenționale de relaxare monetară. În ultimele luni, Mario Draghi a sugerat că ar putea avea în vedere în ultimă instanță un astfel de model, ceea ce i-a făcut pe comentatori să estimeze că dacă speculatorii vor duce euro peste pragul de 1,40 dolari, atunci poate vor reuși să forțeze BCE să acționeze. Ori măcar să dea un orizont de timp pentru așa ceva.