Ce facem când terminăm tabloul?

Acu, cred că e în firea omului să amâne; sunt pur și simplu chestii neplăcute, chestii care îl fac să cheltuiască bani pe care nu vrea să îi piardă, chestii care inițial pot părea cool, dar care mai apoi nu îi mai plac sau se dovedesc a fi prea complicate. Poate fi și sfânta lene națională.

Ce mi se pare important este să fii conștient de darul amânării și să încerci să pui presiune și pe propria persoană și pe cei din jur, pentru a mai limita efectele negative ale procrastinației. În traducere, poți încerca a-l înțelege, într-o oarecare măsură, pe dezvoltatorul imobiliar care ți-a promis grădiniță, alei luminate, loc de parcare și minimarket și îți oferă bălării, noroaie și lună plină la 30 de zile, dar, după cinci secunde, trebuie să pui ditamai presiunea pe om, pentru că ți-a luat bani, pentru că nu ești tu responsabil de criza economică și pentru că în general fără presiune nu prea mai merge nimic.

Sau, ca să luăm un alt exemplu la întâmplare, dacă tot te-ai apucat să demiți pe cineva, măcar du treaba până la capăt și nu miza aiurea pe posibilitatea că alții s-ar putea dovedi mai puțin leneși decât tine. Imaginea alăturată este un fragment dintr-o pictură; în opinia criticului de artă James Elkins, este un tablou neterminat. Studiindu-l, veți remarca un nivel al detaliului extrem de ridicat și veți exclama “cum este posibil?”.

Tabloul se cheamă “Fairy-Feller’s Master Stroke” și este opera unui pictor victorian numit Richard Dadd. Explicația este că pictura pare terminată, pentru că Dadd a atins, la nivelul detaliilor, limitele impuse de ochi și de pensulă. Dar ideea pânzei și viziunea lui Dadd era de a adăuga, într-o manieră obsesivă, noi și noi detalii, noi și noi personaje fantastice. Dadd, care, în paranteză fie spus, și-a petrecut cea mai mare parte a vieții sale artistice în spitale de boli psihiatrice, după ce și-a ucis tatăl, a fost un ins preocupat de supranatural, de basme și de personajele shakespeariene, un schizofrenic care credea că Osiris l-a mandatat să se lupte cu diavolul.

În Fairy-Feller’s Master Stroke se regăsesc aluzii la “Romeo și Julieta” și la “Visul unei nopți de vară”. Dar cele mai multe dintre personajele care populează tabloul sunt creațiile minții rătăcite a lui Dadd, care a lucrat la tablou nouă ani de zile.

Să ne înțelegem: chiar într-o ureche, Dadd este un pictor. Galeria Tate îi găzduiește mai multe tablouri, iar pe piață este cotat la șase cifre, ceea ce nu-i rău deloc. Și, ca să închei, vreau să spun că tabloul lui Dadd oferă și punctul de la care putem porni în vindecarea sindromului lucrurilor neterminate. Pe lângă lupta cu plictiseala, lenea sau nepăsarea, trebuiește determinare, puterea de a termina ce ai început.

Or, mie mi se pare că de o bună bucată de vreme oamenii sunt mult mai pasionați de început decât de cuprins și mai ales de încheiere. A începe un proiect este distractiv, îți oferă gimnastică mentală, aprecierea celorlalți, momentul de glorie. Dar undeva la momentul “cuprins” se instalează rutina, mușchii mentali se înmoaie, iar atenția celorlalți este captată de alte minuni.

Dadd pur și simplu nu voia să termine tabloul; avea imaginație, avea pensula, avea culorile, erau doctorii care îl încurajau și îi apreciau munca și se întreba ce naiba o să facă el când o să termine tabloul?!