Ce este fenomenul „Sunt prea tânără ca să călătoresc aproape”

Îmi aduc aminte foarte bine o discuție pe care am avut-o cu cineva cunoscut, pasionat de călătorii la fel ca mine. Îmi spunea că a întâlnit acum multă vreme un cuplu trecut bine de prima tinerețe (o pereche de pensionari europeni). S-au intersectat în America de Sud, în Peru, dacă nu mă înșeală memoria. Au început să depene amintiri și au stat ceva vreme la povești, istorisind despre călătorii care mai de care mai speciale. Și așa au ajuns la Europa, cea atât de diversă și atât de bătrână (a se citi cu istorie), deosebit de frumoasă și cu o vastă cultură și o delicioasă gastronomie, și cu multe alte calități pe care nu mai are niciun sens să le enumăr aici pentru că deja le știm cu toții. Nu mică i-a fost mirarea amicei mele când cei doi călători pensionari au afirmat sus și tare că ei nu văzuseră unele dintre perlele coroanei europene, Roma sau Paris. De ce? Pentru că sunt prea tineri să călătorească aproape! Destinațiile de proximitate le lăsau pentru bătrânețe.

Fără să îmi dau seama și fără să îi cunosc, și eu am avut o bună perioadă de timp o abordare similară. Am ocolit anumite destinații, mai exact am amânat călătoriile pentru că erau prea accesibile, prea la îndemână, ușor de a fi întreprinse „la bătrânețe”, fără a avea un orizont de timp exact sau un termen bine definit pentru acest concept.

Am refuzat cu încăpățânare multă vreme să merg la Paris ori la Roma, convinsă că pe mine nu aveau să mă cucerească aceste metropole care îi convinseseră pe marii scriitori ca Hemingway sau Fitzgerald, pe artiștii luminați ca van Gogh sau Cezanne ori pe muzicenii talentați să le pună în versuri, pe pânză ori pe note. M-am înșelat.

Cam la fel a fost și cu Grecia. Am refuzat inițial să merg dintr-o încăpățânare copilărească, pentru că prea toată lumea mergea în Grecia. Am cedat tentației acum cinci ani, când am călătorit în Santorini și Mykonos. Am mers direct la țintă, la pomul lăudat, în acele insule pe care nu puțini le pun pe lista destinațiilor de văzut într-o viață. Nu degeaba sunt însă unele locuri pe astfel de liste, ci pentru că sunt într-adevăr frumoase. Păcat doar că mulțimile și aglomerația le știrbesc din farmec, dar nu prea mult totuși.

Nu știu dacă a fost pentru că în Mikonos am mâncat extrem de bine ori pentru că erau plajele foarte pustii și m-am îmbăiat în liniște (era la început de iunie). Sau pentru că în Santorini arhitectura specifică insulelor Ciclade nu are cum să nu te cucerească, iar mare mai albastră ca acolo nu văzusem, un albastru regal pe care nicăieri în lume nu l-am mai regăsit nici apoi. Cert e că vacanța aceea mi-a deschis apetitul pentru Grecia – țara sutelor de insule, a miilor de mănăstiri ce sfidează graviația și orice alte reguli, a caselor mai albe ca zăpada și a mării mai albastre ca cerul senin. De atunci am mers an de an în Grecia, fie pe continent, fie pe o insulă uitată de lume. De fapt, la câteva luni după prima incursiune am ajuns și în Thassos. Cert e că niciun loc nu seamănă cu altul. Apa nu are 50 de nuanțe de albastru. Are poate 5.000. Iar ca să vezi Grecia cu totul nu îți ajunge, clar, o viață.

În 2020, într-un an ca niciun altul, Grecia a părut chiar mai fermecătoare. Iar proximitatea care până nu demult era un defect, a devenit rapid o calitate. Pandemia a transformat – temporar sper eu – călătoriile. Pe unele le-a făcut de-a dreptul imposibile. Pe altele le-a schimbat în adevărate aventuri. Iar în toată această nebunie, Grecia a rămas o oază de normalitate. Am simțit-o ca o călătorie în timp, în vremurile bune, acelea fără Covid-19.

Am ajuns la început de septembrie, cam la spartul târgului. Pandemia nu a făcut ravagii la prima vedere, dar numărul turiștilor a scăzut dramatic, motiv pentru care multe businessuri s-au închis devreme. Iar până să plec eu spre casă, o lună mai târziu, plajele erau deja pustii, iar restaurantele își mai așteptau ultimii oaspeți. Ca vizitator e o senzație ciudată. Pe de-o parte te bucuri de locuri unde în mod normal așteptai la coadă pentru o fotografie reușită. Pe de altă parte însă, tocmai această exclusivitate sinonimă în alt context cu luxul îți amintește de pandemie. Dar nu pentru mult timp.

O bună parte a incursiunii mele în Grecia am petrecut-o în insulele Sporade – Skiathos, Skopelos și Alonissos. Nu sunt ordonate în ordinea popularității, deși clasamentul ar arăta la fel (nu al meu, ci al turiștilor în general), ci mai degrabă în funcție de apropierea de continent.

Dacă ar fi să le descriu pe toate într-un cuvânt, ar fi verzi. Am ajuns aici după alte două săptămâni în Ciclade, unde insulele sunt aride și galben-maronii tot timpul anului. Iar odată ce am pășit în Skiathos mi s-a părut că e verde pretutindeni. Ba chiar copacii – de multe ori pini, dar nu numai – ajung până pe plajă, până în buza mării.

Skiathos, deși cea mai mică dintre toate trei, e cea mai populară insulă dintre Sporade. Motivele – cred eu – sunt două: are aeroport și e apropiată de continent, la două ore și jumătate cu feribotul. Nu îi lipsește însă nici frumusețea naturală, plajele cu nisip fin – alb-gălbui – fiind la tot pasul. E nevoie de un drum de doar zece minute cu mașina pentru a vedea 3-4 plaje, iar în final dificultatea constă în a alege una pe care să îți petreci câteva ore, fie în apa de un albastru-verzui, fie pe un șezlong sub umbrela de paie. Insula o poți traversa de la un capăt la altul în maximum 30 de minute cu mașina. Există și transport în comun, dar are opriri multe și dese, așa că timpul se scurge altfel în autobuz. Opririle sunt justificate pentru că pe o insulă de 12 kilometri lungime și circa șase lățime, există 60 de plaje. Și cele mai multe sunt deservite de o stație de autobuz. Există însă și unele locuri unde nu se poate ajunge pe șosea. Un astfel de exemplu este plaja Lalaria, inclusă nu de puține ori în clasamentul celor mai frumoase din lume. Apa este de un turcoaz demn de Caraibe, iar nisipul este alb imaculat, ca laptele. Faptul că zona de nord-est a insulei este în continuare sălbatică a ajutat ca această plajă să nu fie invadată de turiștii aflați în căutarea fotografiei perfecte pentru Instagram. Îmi imaginez că pe timpul verii cererea e mare, iar numărul bărcilor care pleacă în direcția Lalaria e pe măsură. Dar, așa cum natura are grijă să le echilibreze pe toate, în această zonă curenții sunt puternici, iar valurile sunt mari, așa că nu de puține ori bărcile nu pot acosta. A fost și cazul nostru. Am prins ultima barcă din sezonul 2020 care pleca în această direcție. În port era soare și senin. Vântul abia adia ca să mai aline din arsura soarelui. Cu cât ne apropiam de plajă, barca dansa mai abitir pe ritmul de vals. Nu am putut să rămânem mai mult de cinci minute, suficient pentru a admira frumusețea locului, dar insuficient pentru a ne bucura pe deplin de el. Când barca a cotit către orașul principal – Skiathos Town – vântul turbat a devenit parcă o amintire. Pentru mine cel puțin, pentru că alții au mai avut de suferit câteva ore până când răul de mare a fost stins cu un pahar de vin, uzo sau tsipuro.

Discutam cu cineva despre insule Sporade și îmi spunea că Skiathos i s-a părut cea mai complexă dintre ele, cu un oraș viu și gata oricând de petrecere, cu o salbă de plaje pentru toate gusturile, cu o mănăstire în vârf de deal de unde poți vedea cum lumea ți se așterne la picioare. Nu știu dacă e adevărat, cert e că mie Skopelos, nu Skiathos, mi s-a lipit de suflet. Am ajuns în prag de furtună. Vântul sufla cu năduf, gata-gata să mă ia pe sus. Valurile se spărgeau furioase la mal și spălau toate mașinile parcate în apropiere. Ne-au făcut și nouă, trecătorilor și călătorilor, un duș rapid, nu prea rece, dar nici cald, cam ca apa de la robinet din București în zilele bune. Am oprit în port la un bar recomandat de biblia oricărui călător, ghidul Lonely Planet. Am băut o cafea, un suc din fructe proaspete și am ascultat concertul valurilor. Câteva ore mai târziu a ieșit soarele. Orașul principal de pe insulă este ca o poezie. Îmbrăcat în alb și accesorizat pe alocuri cu diferite tonuri de albastru, urbea te invită la plimbare și la visare. Te poți pierde liniștit timp de câteva ore pe aleile întortocheate mai ceva ca un labirint. Iar apoi, te poți opri în port la una dintre cafenele pentru ceva de băut și o tradițională plăcintă cu brânză feta.

Spre deosebire de Skiathos, Skopelos mai are un al doilea oraș (dacă e să fim generoși, pentru că de fapt e un sat, nici el prea mare). Iar pe drumul dintre ele se găsesc unele dintre cele mai frumoase locuri de pe insulă. Plajele din Skopelos sunt demne de o vedere și ce e mai important e că nu au nevoie de Photoshop. Nu degeaba creatorii filmului Mamma mia! au ales să filmeze parțial aici pelicula. De altfel, o parte din popularitatea insulei i se datorează filmului cu Meryl Streep și Pierce Brosnan. Dar, doar o parte.

Mulți dintre vizitatori ajung aici într-o excursie de o zi din Skiathos pentru a „bifa” cele mai importante obiective – biserica din vârf de stâncă ce apare în filmul Mamma Mia (aici are loc nunta de la final), una-două plaje și orașul.

În opinia mea, insula merită măcar câteva zile pentru a fi descoperită în tihnă. E păcat de tavernele amplasate strategic direct pe plajă să nu le încerci în număr cât mai mare. E greu să greșești în Grecia când vine vorba de mâncare.

După ce am mâncat pe săturate și m-am îmbăiat după pofta sufletului am plecat în Alonissos. Nu e cu siguranță prima insulă care îți vine în minte când zici Grecia. Poate nici a doua ori a treia. E defavorizată de faptul că e cea mai îndepărtată de continent și n-are nici aeroport. Dar din Skopelos nu ai nevoie decât de 30 de minute cu feribotul și ai ajuns.

Nici eu nu știam prea multe despre ea. Cum ar fi că are cel mai important Parc Național Marin din Europa. Aici se găsesc circa 300 dintre cele 500 de foci (monk seals) din lume. Plus delfini, diferite specii de pești ori păsări.

Focile e greu să le vezi, ține mult de noroc, dat fiind că sunt animale sfioase, care își găsesc de regulă locul pe stânci ferite de mulțime. Din păcate, n-am avut noroc eu. O fi un semn că trebuie să mai încerc.

Cert e că Alonnisos era pustie când am ajuns. Am avut plaje doar pentru mine. Iar dacă e ceva ce mi-a plăcut aici e că nicio plajă nu seamănă cu alta. Culoarea mării se schimbă și ea chiar pe o distanță de doar câteva sute de metri. Poate pentru că nu au venit (încă) masele de turiști, Alonnisos îți dă așa un sentiment de Grecia grecilor. Auzi multă greacă pe stradă sau în restaurante, față de engleză în Skiathos sau franceză în Ciclade. Așa îmi imaginez că arăta orice insulă acum 20 de ani, până și Santorini unde în mod normal pe străduțe se aud toate limbile lumii. Acolo eu am ajuns 15 ani prea târziu, dar în Alonnisos pandemia m-a ajutat să pășesc fix când a trebuit.

Acum, mai sunt multe alte insule din Grecia unde vreau să ajung, și probabil că oricâte voi vizita, tot vor mai apărea altele. De ce? Pentru că niciuna nu e la fel cu cealaltă. Și pentru că de frumos nu te saturi. Nu degeaba zeii s-au îndrăgostit de Grecia!