Ce-am avut și ce-am pierdut din epoca de aur a învățământului românesc? „E incorect să ceri unui sistem să fie mai bun decât țara în care se află”

Pentru cei care nu știu: utopia nu s-a realizat niciodată. Parte din cei care au trăit aproape 50 de ani de comunism au dansat o întreagă epocă de aur, dar majoritatea au avut dreptul la distrugerea creativității, la anularea oricărei libertăți de gândire. Interviu cu profesorul Carol Capița, Universitatea București, Facultatea de Istorie.

Reporter: Când începe “Epoca de aur”?

Carol Capița: Sintagma de “epocă de aur”, tipică ultimului deceniu al perioadei comuniste, a fost folosită doar de propaganda oficială. Atunci, nimeni nu-și făcea iluzii că trăiește o epocă de aur. La nivelul cadrelor didactice, fie ele de învățământ mediu sau universitar, nimeni nu avea iluzii cu privire la realitate – pornind de la calitatea dotărilor și a logisticii, până la limitările și coercițiile impuse sistemului de educație.

Frustrarea de acum te aruncă în raiul Epocii de Aur?

Adevărat, memoria umană este selectivă (este puternic influențată de sentimente) și, adesea, rămân în urmă mai degrabă amintirile considerate a fi frumoase. În plus, biologia continuă să joace feste, în condițiile în care “înainte” era, inevitabil, epoca tinereții noastre. Pe o notă mai generală, toată istoria este marcată de percepțiile fiecărei generații despre o epocă de aur, cea trecută, aflată în contrast cu prezentul mai mult sau mai puțin degradat și degradant. Este un mecanism al memoriei colective pe care se bazează multe din mecanismele care diferențiază istoria de trecut.

Cum s-a ajuns la gândirea aceasta tranșantă? Comunismul-epocă de aur, democrația-haos.

Când spunem: Înainte de ’89 am avut un sistem de învățământ de excepție, dar democrația prost înțeleasă l-a distrus, de fapt, adevărul este undeva la mijloc.

Într-adevăr, în ciuda epurărilor din primii ani de comunism și al unor compromisuri cu sistemul făcute de unii mari intelectuali, în sistem au rămas, cel puțin în primele două decenii, cadre didactice (mai ales la nivelul învățământului superior) formate adesea în universități occidentale sau măcar care avuseseră acces la literatura de ultimă oră. Această generație a format la rândul ei specialiști și profesori foarte buni; dar poate că contribuția lor a constat și în faptul că au reprezentat o punte cronologică din 1945 până în perioada – prea scurtă – dintre 1968 și 1972.

Comunismul a eliminat analfabetismului, dar care era valoarea învățământului?

În egală măsură, trebuie să recunoaștem că preocuparea regimului pentru eliminarea analfabetismului a fost un lucru bun. La fel, existența unui acces mai liber la educație, bazat pe gratuitatea acestuia. Desigur, cineva ar putea comenta faptul că semnificația acestui acces este drastic alterată de calitatea învățământului (dar am intra într-un argument circular) sau că, dimpotrivă, aceasta ar justifica sintagma metaliferă (dar, la fel, argumentul ar fi circular, căci ar folosi ca argument ceva ce de-abia urmează a fi demonstrat). Perioada comunistă a fost și o perioadă de relativă încremenire tehnologică, ceea ce făcea ca sistemul de educație să intre într-o rutină ce poate fi ușor confundată cu calitatea. În momentul în care sistemul s-a confruntat cu o economie de piață (caracterizată de viteza și amploarea schimbărilor), sistemul nu a mai făcut față: logistica îmbătrânită, legislația generală cu sincope (sunt legi din anii ’60 și ’70 încă în vigoare), o relație strâmbă între locurile de muncă (de o piață a muncii nu putea fi vorba) și oferta educațională (facultăți din cadrul Politehnicii aveau câte 500 de absolvenți pe promoție, în timp ce la istorie erau doar 50, iar pentru alte specializări numărul era chiar mai redus), de unde și repartizări ciudate și supranumerare dublate de lipsuri la fel de relevante (autorul a predat la un moment dat istorie, geografie și o limbă străină).

 Omul cuminte, era realizat, nu?

 Da, cel mai grav lucru este că se produceau absolvenți de liceu sau de facultate care știau că nu au șanse să se realizeze profesioal decât dacă stăteau cuminți sau, mai bine, pactizau cu sistemul. Selecția era și ea subiectivă: cei ce aveau rude condamnate politic sau în străinătate, sau erau copii de preoți nu puteau candida la facultățile ideologice (istorie, drept, filosofie).

După 1989, nu democrația (prost sau bine înțeleasă – formulă nefericită, căci un sistem nu poate fi “înțeles” bine sau rău, el poate fi doar prost sau bine pus în practică de oameni și instituții deopotrivă), ci oamenii au distrus bruma de lucruri bune.

Ieri, se impunea respect elevilor. Azi,  de ce nu mai există respect nici pentru carte și nici pentru profesori?

Se confundă respectul cu teama, interesul cu preocuparea pentru dezvoltare personală. În ceea ce privește trierea, să ne aducem aminte de faptul că, vroiai sau nu, puteai sau nu, trebuia să termini (ca să vezi, la fel ca astăzi) cel puțin zece clase, după care (poate mai bine ca astăzi) făceai o școală profesională și apoi continuai la seral (în treacăt fie spus, am avut privilegiul să lucrez cu doi astfel de absolvenți de seral – unul a ajuns conferențiar și prețuit coleg al meu, iar altul este astăzi un avocat de succes, așa că …).

Nu cred că era vorba de respect, ci mai degrabă de teamă. Teama de note mici, de reacția părinților (care vroiau ca odraslele să iasă din cercul limitat al fabricii sau al CAP-ului, pe un principiu precizat de Caragiale, anume că românul se naște licean, trăiește funcționar și moare pensionar), de posibile puncte slabe la dosar (mai ales dacă vroiai să candidezi la o facultate considerată a fi ideologică).

Ieri, se triau la sânge absolvenții, azi, de ce nu există criterii?

Trierea era și ea destul de subiectivă, căci era influențată ideologic (și la nivelul locurilor pentru învățământul superior trebuia respectată balanța procentuală de muncitori, țărani și intelectuali), de unde și disproporțiile flagrante dintre diferitele specializări. În ceea ce privește selecția actuală, ea nu lipsește pentru un set de specializări foarte căutate sau care formează în domenii reglementate la nivel european. În cazul celorlalte specializări, există o obligație de a căuta o serie de elemente de departajare (de obicei notele de la bacalureat, un interviu și sau o scrisoare de intenție).