Cazul Starmer: Cum ajuns poziția de prim-ministru a Marii Britanii un job imposibil

În iulie 2024, Sir Keir Starmer a obținut a doua cea mai mare victorie electorală din istoria Partidului Laburist. Părea garantat că va avea cel puțin cinci ani la putere pentru a-și îndeplini misiunea de a „reconstrui Marea Britanie” după „ani de instabilitate politică” și de a pune „țara pe primul loc, partidul pe al doilea”. Mai puțin de doi ani mai târziu, luptă disperat pentru supraviețuire politică. Niciun prim-ministru nu a trecut atât de rapid de la triumf la dezastru, scrie FT. 

Marea Britanie a avut șase prim-miniștri în ultimii zece ani și patru doar în ultimii patru: Boris Johnson, Liz Truss, Rishi Sunak și Starmer. Nicio organizație, niciun guvern și nicio țară nu poate prospera cu o asemenea rotație la vârf. Mai ales când aceasta este însoțită și de schimbări în celelalte două funcții-cheie ale guvernului britanic: nu mai puțin de șase miniștri de finanțe și șase miniștri de externe din ianuarie 2020 încoace.

Având în vedere eșecurile repetate ale ultimilor prim-miniștri, în Marea Britanie și în afara ei apar inevitabil întrebări: problema ține de lideri sau de sistem? Sunt provocările cu care se confruntă un prim-ministru pur și simplu mai mari decât înainte? A devenit această funcție imposibil de exercitat?

Marea Britanie era cândva standardul de aur al bunei guvernări; acum riscă să devină motiv de batjocură.

Aceste întrebări sunt cu atât mai relevante cu cât este clar că ceva s-a schimbat. Timp de 160 de ani, din anii 1840 până în anii 2000, în timp ce restul Europei era zguduit de războaie civile și revoluții, Marea Britanie a fost un adevărat oasis de stabilitate. Mai mult, și-a exportat sistemul parlamentar și administrativ în întreaga lume. Westminster și Whitehall reprezentau apogeul sofisticării, modernității și stabilității guvernamentale. Democrațiile emergente admirau acest model și doreau să îl reproducă. Marea Britanie era standardul internațional al bunei guvernări; acum riscă să devină un exemplu negativ.

Pentru a guverna bine este nevoie de stabilitate și continuitate: relațiile personale și competența într-o funcție nu se pot dezvolta fără acestea. Presa internațională, mai ales în această săptămână, se întreabă: și-a pierdut Marea Britanie direcția?

Structurile care au susținut puterea și succesul Marii Britanii încă din secolul al XIX-lea încep să se destrame. Parlamentul nu mai este potrivit scopului său, nici fizic — clădirea se degradează — nici organizațional, deoarece nu își mai îndeplinește eficient funcțiile democratice. Nu este vorba doar despre procedurile depășite și arhaice; și calitatea parlamentarilor este într-un declin accentuat. Politicienii dedicați serviciului public, dispuși să își petreacă întreaga carieră pe băncile din spate ale parlamentului, dispar treptat, fiind înlocuiți de o nouă generație de deputați care pune interesul personal pe primul loc și partidul pe al doilea.

Și funcția publică britanică, considerată mult timp „Rolls-Royce-ul” administrației globale, s-a degradat. Performanța și eficiența Whitehall-ului au scăzut constant în acest secol: mulți dintre cei mai buni funcționari au plecat și nu s-au mai întors. În primii 100 de ani după crearea sistemului modern de guvernare, între 1916 și 1919, Whitehall a fost condus de o serie de secretari de cabinet remarcabili, care au avut mandate medii de nouă ani. Din 2018 până astăzi au existat deja patru, fiecare rămânând în funcție în medie doar doi ani.

Succesorul lui Starmer va trebui să își amintească faptul că principala sa responsabilitate este să mențină țara solvabilă.

Funcția publică are nevoie urgentă de o reformă majoră, una cum nu a mai avut loc de aproximativ 60 de ani. Antonia Romeo, numită secretar de cabinet în februarie anul acesta, este hotărâtă să facă exact acest lucru. Întrebarea este dacă va putea impune schimbările într-un sistem care va încerca disperat să le blocheze.

Și electoratul are partea sa de responsabilitate. Fără îndoială, frecvența sondajelor, ciclul permanent de știri și presiunea reacțiilor online au creat așteptări de satisfacție imediată. Însă guvernarea este și a fost întotdeauna un joc pe termen lung, nu ceva care poate livra rezultate instant.

Partidele tradiționale britanice, Conservatorii și Laburiștii, au oferit toți prim-miniștrii țării în ultimii 100 de ani. Totuși, este perfect posibil ca unul sau chiar ambele să înceteze să mai existe ca partide dominante în următorul deceniu. Dacă acest lucru se va întâmpla, încă un pilon al stabilității naționale va dispărea.

Liderii Partidului Laburist au fost considerați întotdeauna mai siguri în funcție decât omologii lor conservatori; faptul că partidul a avut doar șapte prim-miniștri în întreaga sa istorie, fiecare cu un mandat mediu de cinci ani, demonstrează acest lucru. Însă experiența de după 2024 a arătat că nici liderii laburiști nu mai sunt protejați în această nouă eră politică.

Starmer și-a propus să fie o figură conciliantă, aducând talente din toate aripile partidului și chiar din afara guvernului. Totuși, nici măcar această strategie nu a fost suficientă pentru a ține unit propriul partid, măcinat de conflicte interne.

Partidul Laburist, care a ajuns pentru prima dată la guvernare în 1924 după ce a înlocuit Partidul Liberal ca a doua mare forță politică a țării, traversează acum cea mai mare criză din istoria sa. Timp de mulți ani a fost partidul clasei muncitoare și al sindicatelor — aceleași sindicate care au organizat, acum aproape 100 de ani, singura grevă generală din istoria Marii Britanii. Însă sindicatele și-au pierdut constant membrii și influența încă din anii 1970, slăbind astfel partidul atât financiar, cât și organizațional. În același timp, baza tradițională de alegători muncitori ai laburiștilor s-a erodat masiv. O parte dintre acești alegători au abandonat conducerea lui Jeremy Corbyn în favoarea conservatorilor lui Boris Johnson în 2019, iar acum migrează spre partidul Reform UK al lui Nigel Farage.

În cercurile laburiste, anul 1931 este considerat în mod tradițional „annus horribilis”. Atunci partidul s-a rupt între susținătorii liderului Ramsay MacDonald, care a intrat într-un guvern național alături de conservatori, și aripa de stânga rămasă în afara guvernării. Aceasta nu l-a iertat niciodată pe „trădătorul” MacDonald pentru scindarea partidului, iar ruptura a ținut Laburiștii departe de putere timp de 14 ani, până la victoria istorică obținută de Clement Attlee în 1945.