Cătălin Olteanu, CEO la Elemaster Electronic Technologies: Renunțăm de bună voie la competiție

Ca manager, poate cel mai des m-am întrebat cum aș putea să motivez oamenii din subordine să realizeze ceea ce trebuie să facă. Nu ce au chef să facă, ci ceea ce trebuie să facă. Dacă acum 25 de ani să faci management în România era relativ simplu, pentru că șomajul era atât de ridicat încât nimeni nu își risca jobul, iar motivația principală era chiar păstrarea locului de muncă, ei bine, situația s-a schimbat mult.

Acum 25 de ani legislația nu era așa de protectivă cu angajatul, iar coada pe care o făceau cei ce își căutau loc de muncă lăsa managerului puteri discreționare. La ora aia, să faci management performant nu stătea în capacitatea de a conduce oamenii, ci în aceea de a identifica direcția corectă în care să îi duci. Pentru că dacă managerul nu lua deciziile corecte, ajungea să îi ducă pe cei pe care îi conducea să îngroașe rândul celor care își căutau de lucru. Managerii buni reușeau să își aleagă echipele, să-i selecteze pe cei mai potriviți și să conducă aceste echipe spre succes. Cei slabi puneau doar presiune pe echipe și dădeau vîna pe alții pentru rezultatele slabe, continuând să își terorizeze subalternii.

Pe de altă parte, resursa umană era mult mai competitivă. Tinerii erau motivați să învețe, să crească, să ajungă în management, să fie ei cei ce decid în locul celor care decid pentru ei. În plus, șomajul ridicat nu le oferea zone de confort. Părinții se băteau, la rândul lor, pentru un job stabil care să le ofere posibilitatea să își plătească facturile.

O altă componentă care făcea diferența venea din zona antreprenoriatului. Cei care au avut curajul să se lanseze în afaceri nu aveau modele de la care să se inspire. Antreprenorul era capabil să crească afacerea atât de mult cât ducea capacitatea managerială a celui ce a început afacerea. Capacitatea de creștere a afacerii depindea la fel de mult de viziunea și curajul celui ce a riscat.

Vremurile erau grele și oamenii erau obligați să fie puternici. L-aș putea cita pe G. Michael Hopf, care a lăsat în cartea „Those Who Remain” un citat memorabil: „Vremurile grele creează oameni puternici. Oamenii puternici creează vremuri bune. Vremurile bune creează oameni slabi. Iar oamenii slabi creează vremuri grele”. Ei bine, în timp oamenii puternici de atunci au creat vremuri mai bune, șomajul a început să dispară, chiar a ajuns în unele zone la minus, adică am ajuns să avem mai multe locuri de muncă disponibile decât populație activă.

Întregul proces de management a suferit schimbări. Managerii care dădeau oamenii afară fără discernământ au ajuns să se trezească singuri, pentru că oamenii  i-au părăsit, au ales alte firme unde erau tratați mai bine. Legislația a început să sufere la rândul ei modificări și să devină din ce în ce mai suportivă pentru angajați. Dacă în trecut managerul putea să pedepsească fără discernământ sau să dea afară oamenii doar pentru că așa voia „mușchii lui”, lucrurile s-au schimbat și cei conduși au început să aibă mai multe drepturi. Au început chiar să poată decide dacă își mai vor managerul sau nu.

Tendința generală a dus spre o zonă de confort a angajaților. Managementul a început să se cearnă. După principiul lui Darwin, nici cel mai puternic și nici cel mai inteligent nu sunt cei care supraviețuiesc, ci cei care se adaptează, iar managerii au început să se adapteze la nouă ordine sau și-au pierdut locul de muncă în favoarea celor care s-au adaptat mai bine. Cei din management au început să învețe cum să își motiveze oamenii că să facă ceea ce li se cere. Cei implicați în conducerea firmelor au trebuit să învețe ce înseamnă să lucrezi cu oamenii care tind spre zona de confort.

Provocările de astăzi vin din zona vremurilor bune. Pentru că șomajul este redus, resursa umană se poate reorienta destul de ușor spre alte firme, spre alte culturi organizaționale. Asta înseamnă că dacă nu știi să ți-i apropii, să îi motivezi pe cei buni, îi vei pierde. Pentru că vor pleca spre oferte mai bune. Sau spre promisiuni mai bune. Migrarea personalului este relativ facilă, iar ofertele destule. Probabil că singurul lucru care ține sub control viteza migrației vine din zona salarizării, pentru că în cele din urmă salariile sunt limitate de un buget, care la rândul lui este limitat de vânzări, de prețul cu care produsele sau serviciile sunt vândute. Adică în cele din urmă clientul este cel ce limitează aceste salarii. În contrapartidă, pe același salariu, de ce să nu beneficiezi de un mediu de lucru mai bun?

Cealaltă față a monedei vine din zona protecției sociale. Din ce în ce mai des văd manageri exasperați de relații toxice cu subalterni care știu să se acopere cu legislație și proceduri. Deși oamenii produc mai mult pagube decât valoare adăugată, sunt protejați. Iar dacă managerul exasperat face greșeala să îi certe în vreun mod considerat deplasat, respectivii vor fi ofensați și vor apela la managerul de HR pentru a li se face dreptate. De ceva vreme a început fie vizibilă o tendință internațională în care drepturile angajaților: nevoile lor primează. Și este normal să fie așa, atât timp cât este din ce în ce mai greu să găsești acești angajați, într-o lume în care șomajul este foarte redus.

Prin comparație, momentul în care și copiii și părinții luptau pentru un loc de muncă este foarte diferit față de momentul actual. Pe de-o parte părinții care au trăit vremuri mai dificile încearcă să își protejeze urmașii de acele greutăți, fără să înțeleagă că procedând așa le răpesc șansa de a fi competitivi.

Pe de altă parte, majoritatea celor din generația care ar trebui să preia comanda a devenit leneșă. Aflați în zona de confort, își doresc maxim de rezultate cu minim de efort. Societatea de astăzi chiar lasă iluzia că se pot obține rezultate maxime cu minim de efort.

Dacă mă uit în urmă, acum 25 de ani eram „flămânzi”. Eram dispuși să facem sacrificii pentru a ne ridica, pentru a obține recunoașterea celor din vest, pentru a putea concura cu ei. Și eram disperați să învățăm de la ei și să îi concurăm sau chiar să îi întrecem, pentru că ei erau deja în zona de confort. Tot în perioada aia, China își deschidea porțile spre capitalism. Când am fost prima dată în China, erau mult în urmă noastră. Când am fost ultima dată, deja ne depășeau. Ce mi s-a părut semnificativ a fost paralela între școală și capacitatea managerială. Ca o comparație, în China învățământul are încă acea latură în care profesorii au putere asupra elevilor, în care elevii muncesc ca să demonstreze ce pot, în care elevii participă la concursuri și se decide cine este cel mai bun. Noi însă, am copiat modelul occidental. Renunțăm de bună voie la competiție, ca să nu scoatem din zona de confort un copil care nu are rezultatele dorite. Societatea se îndreaptă spre momentul în care confortul și protecția celor care nu pot concura vor duce la o lipsă de competitivitate care ne va pune în dificultate. Pentru manageri va fi din ce în ce mai dificil să conducă echipe total dezinteresate de rezultate. Cei ce ar trebui să se lupte pentru reușita firmei încep să aibă minim de implicare. Este din ce în ce mai perceptibilă atitudinea noii generații care trăiește „vremuri bune” și nu se gândește că acestea s-ar putea termina. Cumva sunt total nepregătiți pentru o potențială criză care bate la ușă.

O latură interesantă vine și din lupta anticonsumism care vine tot din zona de confort. Consumismul sau consumerismul au fost definite drept componentă a dezvoltării economice. Pentru cei ce nu știu, după ce s-a încheiat al doilea război mondial, lumea a trăit o perioadă de creștere economică. Cam tot ce se producea se și vindea / cumpăra, pentru că lumea avea nevoie de produsele respective. Apoi cererea și oferta s-au egalat, iar în timp oferta a devenit mai mare decât cererea. Consumismul a apărut ca o nevoie. Ce se produce să se și consume, iar societatea să aibă nevoie în permanentă de lucruri noi, care să justifice producția. Fără consumism, producția nu își are sens, fără producție nu mai există salariați și salarii, iar întreaga economie se contractă.

În concluzie, la ora asta noi suntem deja în zona de confort și din păcate modelele pe care alegem să le urmăm nu sunt cele mai competitive, ci din contră, cele mai periculoase. Din păcate oricâte semnale de alarmă ar trage cei care văd pericolul, fiecare va spera că nu va fi afectat. În cele din urmă, istoria se va repeta. Petrecerea se va încheia, vremurile grele vor reveni, iar cei care astăzi beneficiază de confort se vor adapta sau vor suferi.