Cât mai costă un paratrăsnet?

Înainte și imediat după anunțarea noilor sancțiuni decise de UE și SUA contra Rusiei, s-au auzit proteste din partea unor industriași sau bancheri occidentali, speriați că își pierd afacerile ori că Europa va intra din nou în recesiune. Această perioadă n-a durat însă, nu pentru că justețea în sine a sancțiunilor ar fi redus la tăcere astfel de voci, ci pentru că impunerea sancțiunilor reprezintă un deznodământ al unei perioade foarte lungi de incertitudine și nesiguranță de sine, atât pentru liderii politici implicați sau afectați de conflictul din Ucraina, cât și pentru cetățenii din țările respective.

Cel mai evident se întâmplă în Rusia, unde a început din nou să funcționeze vechiul „efect de cetate asediată“, cu conspirația occidentală care încearcă să izoleze economic Rusia, așa după cum sistemele antirachetă americane plasate în est încearcă s-o izoleze militar. Au apărut declarațiile tipice replierii în autarhia economică („Putem să ne producem singuri tot ce avem nevoie, chiar și nave Mistral“, a spus faimosul Rogozin), iar ceea ce este de fapt o slăbiciune a Moscovei, incapacitatea de a se mai extrage onorabil din conflictul întreținut de separatiștii din estul Ucrainei, a fost transformat prin efectul propagandei într-o dovadă că Vladimir Putin a avut dreptate atunci când spunea că Vestul vrea să distrugă Rusia, astfel încât poporul rus trebuie să rămână unit în jurul conducătorului său, iar manifestațiile de masă din anii 2011-2013 contra regimului să nu se mai repete.

Până la un anumit punct, revenirea la reflexe vechi și liniștitoare pentru mentalul colectiv s-a petrecut și în SUA, unde administrația democrată, intens combătută de adversarii republicani, are satisfacția că liderii UE, mereu taxați până acum drept niște aliați egoiști și fricoși în relația cu Moscova, i s-au alăturat în sfârșit într-un program adevărat de sancțiuni dure, costisitoare pentru țările lor. În plus, așa poate fi eclipsată cumva și lipsa de succes a SUA de a controla situația din alte focare de conflict (Libia, Siria, Gaza, Irak, Afganistan). Cel mai evident apar însă aceste efecte liniștitoare în Europa, unde sancțiunile contra Rusiei nu doar că spală onoarea UE, scutind-o de a părea cinică pe motiv că menținerea afacerilor cu firmele rusești ar conta mai mult decât o ripostă după doborârea avionului malaezian plin cu cetățeni comunitari, dar oferă și o probă de coeziune a deciziilor, după ani de zile în care principalul reproș venit din toate părțile la adresa liderilor UE a fost că nu sunt în stare să ia decizii rapide împreună și să le aplice. Iar dincolo de impactul de moment se întrezărește speranța de a face ceva care să ridice moralul Europei, deteriorat de anii de criză. „O să doară un pic, dar e un avans plătit pentru viitoarea securitate a Europei, o chestiune de credibilitate a Occidentului“, a comentat un analist britanic.

Pe de o parte, această speranță este hrănită de ușurarea colectivă care apare automat când o primejdie exterioară unește o colectivitate dezbinată și măcinată de probleme greu de rezolvat, mutând centrul de greutate de la acestea – în cazul de față, de la șomajul persistent, decăderea economică și demografică a UE și greutatea de a ieși la liman în condiții de austeritate fiscală. Pe de altă parte, aceeași speranță este însoțită de o percepție asemănătoare cu cea a elevului care știe că dacă se îmbolnăvește, capătă scutire de la școală: deja țările de la periferia zonei euro au cerut CE să ia în calcul efectele sancțiunilor asupra economiilor lor atunci când va evalua capacitatea lor de a se încadra în țintele de disciplină bugetară, într-un moment când noua președinție italiană a UE deja își propusese să determine relaxarea țintelor din Tratatul fiscal.

În același timp, are loc o deplasare a temelor de discuție de la economie spre politică, ceea ce furnizează un câmp mult mai larg de desfășurare talentelor specifice ale politicienilor și capacității opiniei publice de a-și consuma energia cu speculații electorale, indignări belicoase ori pacifiste și visuri sau coșmaruri despre viitoarea hartă geopolitică a lumii. De la articolele „pe surse“ despre negocieri secrete ale Angelei Merkel cu Vladimir Putin până la relansarea ambițiilor de lideri regionali ale unor politicieni din țările estice, trecând prin schimbarea mizelor electorale interne fie prin redeșteptarea cu metodă a fricilor de URSS și de propaganda rusească, fie prin idealizarea cu metodă a Rusiei ca singura care ar ține piept „noii ordini mondiale“ imorale și antireligioase etc., noile evenimente creează o variație neașteptată după ani întregi dominați de teorii despre deficite structurale sau rolul statului în economie. Iar clișeul clasic al rezolvării unei crize printr-un război nu se aplică, pentru că sancțiunile sunt în sine o alternativă la confruntarea militară, pe care în realitate nu o dorește nimeni, în ciuda apelurilor la înarmare sau la extinderea mandatului de intervenție pentru NATO. Nu e pace și poate nici n-o să fie pace în Ucraina în viitorul apropiat, însă Europa se simte un pic mai bine.