Cât de mare este prăpastia dintre așteptări și realitate și cum să nu cazi în ea. ”Nu e un eșec dacă ești pe locul 2 sau 3 sau 5. Este un proces din care înveți.”

Trust the process pare a nu mai avea multă relevanță când totul este pe fast-forward, dar așa se creează marile goluri dintre așteptări și rezultate, totul augmentat de social media. Învățarea este un proces, cel mai important dintre toate, și fix cu acest proces România pare că nu mai are răbdare.

”România are astăzi, mai mult ca oricând, o problemă vizavi de așteptări și realitate. Avem niște așteptări extraordinar de mari și o realitate pe care nu o înțelegem neapărat obiectiv”, spune Mihai-Toader Pasti, fondatorul platformei ÎntreVecini, la emisiunea ZF Gen Z. Născut într-un oraș mic din Gorj, Târgu-Cărbunești, Mihai face liceul la Târgu-Jiu, iar apoi vine la facultate în București. Primul proiect în care avea să se implice a fost casa Prispa, o noutate totală la momentul respectiv, un proiect de casă solară cu care România avea să participe în 2012 la primul său Solar Decathlon, la Madrid, cea mai cunoscută competiție europeană pentru astfel de pro­iecte. Între timp, casele solare și prosuma­to­rii au de­venit un fenomen în România, un club de 300.000 de membri care au schim­bat total piața energiei. Punctul de plecare a fost însă Prispa.

”Nu e un eșec dacă ești pe locul doi sau locul trei sau locul cinci. E un proces prin care înveți. Simt că și astăzi ne uităm la rezultatul final și în funcție de rezultatul final noi evaluăm calitatea unui demers sau impactul respectiv. E important rezultatul, e important și procesul.”

Social Media este unul dintre factorii care limitează răbdarea.

”Cumva îți debusolează partea asta de competență versus recunoaștere. Vrei să fii recunoscut, vrei să fii acum, vrei să se vorbească cât mai mult despre tine, să simți că ai un sens în viață și există o presiune care vine tehnologic din toate părțile. În al doilea rând, ce mi se mai pare interesant la români este că în general suntem foarte dramatici. Dar spre deosebire de italieni, de exemplu, noi suntem și balcanici. Adică ne ducem pe zona de totu-i rău, nu se întâmplă nimic și dramatizăm într-o zonă negativă toată realitatea. Senzația mea e că România vrea să fie digitalizată ca Estonia, să avem un mediu antreprenorial ca în Londra, să avem educație ca în Japonia și servicii sociale ca în Suedia. Vrem totul astăzi și să nu plătim noi pentru asta, să plătească altcineva. Ne creem niște contexte imposibile și după suntem dezamăgiți.”