Care sunt de fapt motivele pentru care marile puteri ale lumii s-au angajat într-o nouă luptă pentru Arctica

Marile puteri s-au angajat într-o nouă luptă pentru Arctica, îmboldite de deschiderea unor noi rute maritime, profitabile pentru unii, pe măsură ce calota de gheață se retrage.

În timp ce Texasul paraliza la propriu înghețat și în beznă în februarie, două nave rusești – o cisternă de gaze naturale lichefiate și un spărgător de gheață nuclear – au realizat o premieră istorică, scrie revista britanică Prospect. Cele două vapoare au reușit să ducă până la capăt un traseu de iarnă în sectorul estic al Rutei Mării Nordului, de-a lungul litoralului siberian, de la Jiangsu din China până în portul rus Sabetta. În mod normal, gheața de pe mare ar face imposibilă o astfel de traversare în această perioadă a anului. De obicei, navele reușesc să parcurgă întreaga Rută a Mării Nordului (cunoscută și sub numele de Pasajul de Nord-Est) doar între iulie și noiembrie; deși traficul în aceste luni a devenit tot mai aglomerat, 62 de vase au străbătut această rută în 2020, un număr fără precedent. Au ajutat și îmbunătățirile în protecția contra gheții, adică în tehnologie, deși cisterna rusească a avut nevoie de reparații capitale la sfârșitul călătoriei sale.

Într-o lume în care 80% din mărfuri sunt încă expediate pe mare, noile opțiuni pentru traversarea continentelor sunt inevitabil o mare problemă pentru multinaționale și eventual pentru consumatori. Dacă transportul din Japonia până la Rotterdam, care trece în mod normal prin Canalul Suez, durează 30 de zile (sau mai mult dacă o navă blochează culoarul de trecere  după ce a pierdut controlul direcției, așa cum s-a întâmplat cu un enorm vas taiwanez în martie), pe Ruta Mării Nordului călătoria poate fi de doar 18 zile. În mod similar, dacă o navă ar călători de la New York în Japonia, aceasta ar naviga de obicei prin Canalul Panama și ar ajunge la destinație cel mai devreme în 25 de zile. Dar, urmând pasajul nord-vestic prin zona arctică, transportul ar face cu patru zile mai puțin. În afară de aceasta, există acum Ruta Transpolară, un drum controversat deoarece este pe deplin viabil doar atunci când gheața marină se retrage foarte mult. Acesta scurtează drumul de la Atlantic la Pacific direct prin centrul Oceanului Arctic, ceea ce înseamnă o economie de 1-2 zile față de celelalte rute arctice. Un interes special pentru el a avut China. Unul dintre spărgătoarele ei de gheață, Xue Long (Dragonul de zăpadă), a finalizat parcursul dificil în vara anului 2012. Pe lângă faptul că este mai rapidă, Ruta Transpolară va permite comercianților să evite birocrația rusă, cheltuielile cu permisele și asistența spărgătoarelor de gheață necesară pentru ruta Mării Nordului.

Marile comori naturale ascunse sub gheața arctică sunt, în sine, genul de trofeu care a stârnit adesea rivalitate și lupte de cucerire. Estimări recente spun că sub Oceanul Arctic așteaptă 90 de miliarde de barili de petrol și mii de miliarde de metri cubi de gaze naturale nedescoperite. Însă potențialul pentru noi traversări adaugă o altă dimensiune interesului pentru regiune. De-a lungul istoriei, s-au purtat războaie sângeroase pentru porturi cu apă caldă și traversări pe mare care oferă avantaje strategice și comerciale. Conexiunile transcontinentale au fost adesea un punct de conflict special. În primul secol de existență a Canalului Suez, în numeroasele ciocniri de acolo s-au amestecat nu doar francezii și britanicii, puterile cu pretenții în regiune, alături de gazdele egiptene ale acestei căi de circulație, ci și Japonia, Israel și SUA.

Acum, pe măsură ce planeta se încălzește, Arctica devine rapid un nou creuzet sub presiune. Cele mai evidente părți interesate sunt cei opt membri ai Consiliului Arctic, forul interguvernamental al statelor care au teritorii în regiune. În ceea ce privește amploarea, Rusia predomină: este suverană peste mai mult de jumătate din toată suprafața arctică. De asemenea, domină la prezența militară vizibilă, cu arme precum racheta de croazieră hipersonică Țirkon recent testată, o flotă impresionantă de aproape 50 de spărgătoare de gheață, unele cu propulsie nucleară, și – mai ciudat – manevrele de infanterie mediatizate cu mândrie care implică transport cu câini husky și reni. La sfârșitul lunii februarie, Rusia și-a consolidat influența din spațiu, lansând un satelit – Arktika M – pentru a monitoriza climatul și mediul din regiune.

Estimări recente spun că sub Oceanul Arctic așteaptă 90 de miliarde de barili de petrol și mii de miliarde de metri cubi de gaze naturale nedescoperite. Însă potențialul pentru noi traversări adaugă o altă dimensiune interesului pentru regiune.

În timpul mandatului lui Donald Trump, SUA – în Consiliu pentru că are Alaska – au dezvoltat o abordare caracteristică – spectacol și laudă de sine. Trump părea deosebit de interesat de minerit: conștientizarea potențialului pământurilor rare a stat probabil în spatele sugestiei sale ridicole (dar nu unice) din 2019 de a «cumpăra» Groenlanda. Cu toate acestea, el nu a fost capabil de o strategie geopolitică mai consecventă decât în altă parte.

Totuși, odată cu alegerea lui Joe Biden ca președinte, SUA au schimbat strategia și viteza. Biden a lansat un program de instruire a armatei SUA numit „Arctic Warrior” pentru a-i dezvolta abilitățile în «războiul pe vreme rece», o inițiativă înghețată după Războiul Rece. În februarie, noul președinte a trimis patru bombardiere ale Forțelor Aeriene Americane și 200 de soldați la stația aeriană Ørland din Norvegia, la 350 de mile sud de Cercul polar. În mod normal, armata SUA monitorizează zona arctică de la o bază britanică; cea din Norvegia permite un răspuns mai rapid la orice semne de agresiune rusească.

După mai puțin de o săptămână, Danemarca a dezvăluit că și ea va crește cheltuielile pentru apărare cu 250 de milioane de dolari ca răspuns la acumularea de forță armată a Rusiei. Capacitățile sale de supraveghere vor fi îmbunătățite de dronele din Groenlanda (unde este suverană) și de radarul aerian sofisticat din Insulele Feroe.

Noua rivalitate nu se limitează la membrii Consiliului. China se definește ca o națiune „aproape arctică”, cu ambiții de a transforma acele deschideri de rute din Oceanul Arctic într-un „Drum al Mătăsii Polar”. China a câștigat mai întâi un punct de pornire prin Tratatul Svalbard din 1925 care, deși a stabilit că arhipelagul este teritoriu norvegian, a acordat altor semnatari aceleași drepturi de acces la acesta. Dând dovadă de o putere formidabilă de anticipare, China s-a asigurat că este unul dintre ei. O viață de om mai târziu, în 2003, Republica Populară a înființat Stația Râul Galben în Svalbard, iar prezența sa acolo a devenit astfel una fizică. Până în 2018, China a cooperat cu Islanda pentru a crea un observator comun științific și a încercat să cumpere sau să închirieze un aeroport în Laponia, efort pe care ministerul apărării finlandez l-a blocat în cele din urmă.

Extinderea globală a fenomenului este demonstrată de faptul că, în ianuarie anul acesta, chiar și India a lansat un proiect de politică arctică. Delhi l-a argumentat arătând „legătura complexă dintre condițiile din Arctica și sistemele musonice și himalayene”. Și Marea Britanie și-a arătat puterea, anunțând o prezență regulată a Marinei Regale acolo de la începutul lunii martie, ca parte a unei oferte internaționale pentru asigurarea că Rusia și China nu pot monopoliza noile rute comerciale.

Dintre membrii Consiliului Arctic, canadianul Justin Trudeau devine aproape la fel de îngrijorat de China pe cât Biden este de expansionismul rusesc. În decembrie, premierul Canadei a împiedicat compania de stat chineză Shandong Gold Mining să cumpere o mină de aur din motive de securitate națională. Mina este aproape atât de pasajul nord-vestic al Canadei, cât și de instalațiile radar de avertizare timpurie și de sistemele de monitorizare subacvatică ale SUA și Canadei.

Pentru că sunt atât de multe în joc, chiar și cartografierea Arcticii a devenit intens politizată. În 1997, de la Sankt Petersburg a fost lansată o misiune științifică internațională de documentare a fundului mării. În ciuda intenției sale neutre declarate, diagramele rezultate au avut întotdeauna implicații geopolitice. Convenția ONU cu privire la dreptul mării oferă statelor de coastă posibilitatea să extindă drepturile suverane sau, mai clar, să execute ocupații de teritorii submarine. Un lanț montan subacvatic numit Dorsala Lomonosov a devenit o miză deosebit de contestată: Canada, Danemarca și Rusia îl văd cu toții ca pe o extindere a propriilor teritorii. În 2007, Rusia a plantat în mod clar un steag pe creastă, la doar două mile și jumătate sub Polul Nord, după ce un organism specializat al ONU a respins prima sa ofertă oficială pentru drepturi suverane acolo. De atunci, Moscova a reaplicat și atât Danemarca, cât și Canada au făcut obiecții. Recomandarea comisiei este în așteptare, dar interesul Moscovei nu așteaptă. În octombrie, două nave rusești au fost trimise pentru a colecta date suplimentare pentru noi hărți de înaltă tehnologie ale crestei pentru a susține revendicările ruse.

Și China – care susține că Arctica este un spațiu internațional – se delectează cu cartografierea creativă. Politica sa este încadrată de o hartă centrată pe Polul Nord care descrie SUA și China ca fiind separate mai degrabă de Arctica decât de Oceanul Pacific, o schimbare în gândirea geografică atât de îndrăzneață încât Beijingul nu ar fi îndrăznit să o adopte înainte ca gheața de la pol să înceapă să se topească.

Cât de rău poate degenera lupta între puteri? Actorii mai sumbri ai NATO, precum Norvegia, privesc înapoi în istoria recentă la comportamentul Rusiei față de Georgia, Siria și Ucraina și se înfioară. O vizită la cavernosul cartier general militar comun din Bodø este grăitoare. Un ecran mare monitorizează constant traficul în și în jurul zonei de frontieră nordice a țării cu Rusia. Oslo păstrează, de asemenea, un ochi vigilent asupra unei alte «linii de front» – Marea Barents, în nordul apropiat al Norvegiei. Unii chiar se întreabă dacă rușii ar putea «crea o nouă Crimee» în Arctica. Strategii de apărare vor spune că își fac griji cu privire la Svalbard, aflate la aproximativ 1.000 km de nordul Norvegiei. Poate fi imaginată cu ușurință folosirea unui argument privind cotele de pescuit pentru a implementa tactici de «zonă gri» și a semăna haos. O navă de pescuit rătăcită poate ajunge să fie capturată de cealaltă parte, acționând ca un declanșator periculos.

Deși mai multe națiuni au interese în regiune, o mare strategie rusească distinctă – care combină exploatarea resurselor cu militarizarea într-un fel pe care Stalin l-ar fi recunoscut – își propune să profite la maximum de activele arctice ale țării până în 2035.

Aliați precum Islanda și Marea Britanie îndeamnă NATO să adopte o poziție similară, însă statele Alianței ale căror interese geografice sunt mai la sud tind să vadă Arctica ca pe o distragere a atenției. Pentru toată fala militară și spectacolul de forțe din regiune, un război „fierbinte” nu este cel mai mare pericol – șansele ca acesta să se producă sunt reduse. O mare parte din context este surprins de termenul rusesc „pokazuka”, tradus de obicei ca „vitrina” – spectacol pentru a speria sau a impresiona. Situația actuală poate fi cel mai bine descrisă ca un război (foarte) rece.

O amenințare mai mare decât orice conflict fizic este că, în timp ce lumea este distrasă de o luptă clasică pentru putere, fragilul ecosistem arctic va fi distrus. Acest lucru ar provoca daune colaterale tuturor – inclusiv presupușilor «învingători».

Forajul pentru petrol și extragerea gazelor este, atât prin efectul direct asupra mediului local, cât și prin contribuția prin emisiile de carbon la haosul climatic, cea mai dăunătoare activitate posibilă pentru regiune. Profesorul Martin Siegert, codirector al Institutului Grantham pentru Schimbări Climatice al Colegiului Imperial, explică: „Deschiderea producției de petrol duce la catastrofe, așa cum am văzut cu scurgerile de petrol din Rusia de anul trecut”, când 20.000 de tone de motorină s-au scurs într-un râu în Siberia și apoi în mare.

Și în proiectarea inițiativelor energetice există semne ale unei alianțe antioccidentale care face obiectul avertismentelor întunecate la conferințele NATO: în decembrie 2019 a fost inaugurată conducta «Puterea Siberiei», un proiect de investiții comun între Gazprom și China National Petroleum Corporation care promite să transporte gazul rusesc pe piețele chinezești printr-o rețea de 3.000 km.

Trump părea deosebit de interesat de minerit: conștientizarea potențialului pământurilor rare a stat probabil în spatele sugestiei sale ridicole (dar nu unice) din 2019 de a «cumpăra» Groenlanda.

Biden a lansat un program de instruire a armatei SUA numit „Arctic Warrior” pentru a-i dezvolta abilitățile în „războiul pe vreme rece”, o inițiativă înghețată după Războiul Rece.

China se definește ca o națiune „aproape arctică”, cu ambiții de a transforma acele deschideri de rute din Oceanul Arctic într-un „Drum al Mătăsii Polar”.

Chiar și India a lansat un proiect de politică arctică. Delhi l-a argumentat arătând „legătura complexă dintre condițiile din Arctica și sistemele musonice și himalayene”.

Însă Occidentul nu este în poziția de a-și demoniza rivalii pentru că aceștia pun profitul pe termen scurt înaintea costurilor pe termen lung pe care le-ar suporta planeta. Multe companii petroliere din diferite națiuni au planuri de explorare. Printre acestea se numără multinaționala britanico-olandeză Shell și, până în 2018, ExxonMobil din SUA, care a colaborat cu Rosneft din Rusia înainte ca sancțiunile americane impuse Moscovei să o oblige să se retragă. Proiectele arctice ale Rosneft au continuat. În noiembrie 2020 a fost anunțat uriașul proiect Vostok Oil, de 128 de miliarde de euro, prin care se va crea acces la cinci miliarde de tone de petrol, se vor construi două aeroporturi, vor fi dezvoltate cinci orașe industriale și o conductă. Portul din apropiere, Sabetta – construit între 2012 și 2020 pentru a fi cea mai mare destinație de transport maritim din Arctica, precum și parte a unui proiect major de gaze naturale lichefiate – va oferi acces ușor la Ruta Mării Nordului.

Deși mai multe națiuni au interese în regiune, o mare strategie rusească distinctă – care combină exploatarea resurselor cu militarizarea într-un fel pe care Stalin l-ar fi recunoscut – își propune să profite la maximum de activele arctice ale țării până în 2035. Rușii sunt conștienți că viitorul țării ca exportator de gaze naturale depinde de resursele nordului extrem.

Conferința Cercului Arctic găzduită la Shanghai în 2019 (cu doar o lună înainte ca NATO să găzduiască propria sa reuniune arctică) a fost o etalare fascinantă a ambițiilor. Înainte de a intra în auditoriu, vizitatorii puteau admira modele ale celor două spargătoare de gheață ale Chinei alături de un urs polar din rășină. Această creatură, atât de amenințată cu dispariția de subțierea calotei glaciare, a fost un memento neintenționat al direcției înspăimântătoare în care se îndreaptă regiunea. Însă superputerea în ascensiune continuă să vadă oportunități nu doar în proiectele miniere; prezența sa se simte în orice, de la proiecte de energie geotermală islandeze la industria canadiană a creveților de apă rece.

Conectivitatea digitală este un alt mare interes – unul care este împărtășit cu America. La nivel global, cablurile întinse pe fundul mării sunt responsabile pentru gestionarea a 99% din traficul digital. Ceea ce își dorește toată lumea sunt rute digitale rapide, de mare capacitate, care să străbată oceanele lumii. Topirea gheții din Oceanul Arctic este văzută ca o oportunitate pentru astfel de infrastructuri. În plus, mediul arctic este privit ca fiind cel mai bun pentru centrele de date deoarece temperaturile sale scăzute înseamnă că pot fi economisiți automat bani grei la răcirea lor. Rusia are propriile sale planuri pentru ceea ce numește Northern Digital Stream 1. A făcut echipă cu Finlanda la un plan ambițios pentru un cablu de comunicații subacvatic trans-arctic finanțat internațional, numit Arctic Connect. Moscova explorează, de asemenea, oarecum cu precauție, pe fondul preocupărilor legate de securitatea datelor, parteneriate cu China Telecom și Huawei Marine.

Toate acestea evidențiază faptul că, deși există pericole evidente în rivalitate, cooperarea are propriile riscuri. Investițiile directe de la puteri precum China devin irezistibile politic – și chiar social – datorită oportunităților oferite de o nouă mină sau aeroport.

Un exemplu este turnura urâtă pe care a luat-o la începutul acestui an un proiect minier propus în Kvanefjeld, Groenlanda, pentru extracția de uraniu și metale rare. Întrebarea dacă Greenland Minerals – o companie australiană susținută de holdingul chinezesc Shenghe Resoures Holding – ar trebui să primească permisiunea de a merge mai departe a dus până într-acolo încât unii miniștri ai guvernului local au primit amenințări cu moartea. În cele din urmă, coaliția de guvernământ din capitală, Nuuk, s-a destrămat. Soarta proiectului va fi determinată de cine câștigă alegerile din aprilie.

Dimpotrivă, canadianul Trudeau a fost luat cu asalt după ce a impus o interdicție de cinci ani asupra forajului în Marea Beaufort. Din punct de vedere ecologic, a fost o mutare bună, dar liderii indigeni din Nunavut și din Teritoriile de Nord-Vest l-au condamnat pentru că a blocat potențialul pentru locuri de muncă bune și creștere economică. Doar pentru că omenirea în ansamblul ei se confruntă cu o criză ecologic-civilizațională nu înseamnă că toți locuitorii arctici se opun dezvoltării. Inuiții au fost în fruntea celor care avertizează asupra consecințelor schimbărilor climatice, dar sărăcia, abuzul de substanțe și sinuciderile sunt, de asemenea, probleme urgente. Interesul extern pentru resursele locale poate oferi șansa de a concentra atenția globală asupra nevoilor comunităților lor.