Care este valoarea reală a clientului, astăzi, la noi?

Veneam din Italia, unde tocmai mă minunasem în fața unei abordări care mi s-a părut SF: o factură neplătită la electricitate și, drept urmare, compania „taie“ curentul clientului. Cu toate acestea, clientul putea folosi becurile din casă, ba chiar și instantul pentru încălzirea apei sau plita de gătit. Este adevărat, nu la putere maximă, dar o cafea tot puteai face. Iar clienții au plătit ce au avut de plătit, ba chiar și o taxă decentă de reconectare – care mi se pare în regulă – iar conflictul, dacă îi putem spune așa, a fost stins civilizat, fără amenințări, lapidări, deplasări sau alte „ări“.

Când vom ajunge și noi, oare, la relații cu adevărat normale între client și furnizori? Știu că or să sară unii să-mi spună să nu generalizez, și nici nu vreau asta, dar de cele mai multe ori, indiferent că vobim de un taximetrist, de un comerciant sau de un bancher, am sentimentul că eu, consumatorul, am pierdut meciul. Indiferent ce va să zică asta, că am îndurat fumul țigării din taxi, că am închis ochii la calitatea mărfii sau că am acceptat un ton nepotrivit sau penalități aiurea.

Care este valoarea reală a clientului astăzi, la noi, dincolo de fardul marketingului?

Pentru că eu, consumatorul, cred că sunt important, și nu numai eu, ci și colegii mei, dumneavoastră, cei care citiți revista, prietenii dumneavoastră și toți care susținem întreg lanțul – magazine, bănci, furnizori de servicii. Plătim taxe și impozite care sprijină pensionari, persoane asistate, funcționari, investiții publice, președinți și parlamente. Sunt/suntem alfa și omega, începutul și sfârșitul în circuitul economic și oricine se consideră „too big to fail“ ar trebui să fie conștient că mărimea sa este suportată de micimea mea.

Am scris în mai multe rânduri despre ceea ce cred că este o altă lipsă a societății românești – cea a avocaților. Avem foarte buni specialiști, experți în legislație sau business sau procese penale și civile, citați în reviste și chemați le televiziuni, dar ne lipsesc avocați care să ajute cetățeanul simplu în cazul în care a fost nedreptățit. Avocați cu o atitudine proactivă, deschisă și înțelegătoare, aflați în curtea furnizorului de utilități, în salonul spitalului sau pe holurile instituțiilor statului, avocați care să-i deslușească clientului clauzele contractuale pentru care semnează. Și cred, sper că societatea românească, cinică și crudă cu cei care nu știu să se apere, fie ei consumatori, întreprinzători, pietoni sau șoferi, medici sau pacienți, s-ar însănătoși în cazul în care nedreptatea ar fi taxată corespunzător.

Doi la mână, poate că ar trebui să ieșim din poziția de piață mică și ieftină, din cauza puterii reduse de cumpărare. Îmi sprijină ideea Angela Filote, șeful reprezentanței Comisiei Europene în România, care, la un summit pentru investitori, a pledat pentru o creștere a salariilor, dar bazată pe competitivitate, și pentru măsuri destinate trecerii de la un stat cu costuri scăzute la unul cu forță de muncă cu valoare adăugată medie și mare, fără a pierde interesul investitorilor. „Nu cred că România își permite să aibă ca principal avantaj costul scăzut, nu cred că e corect pentru români“, a spus oficialul european.
De aici ar trebui să înceapă treaba strategilor guvernamentali sau de partid, zic, și, atunci când o să vă opriți din râs, o să îmi dați dreptate.

Ilustrez cu „Masa frugală“ a lui Pablo Picasso.