Care este secretul care te poate face cel mai plăcut om din încăpere și ce trebuie să faci pentru a-ți îmbunătăți sănătatea, ascuți mintea și alimenta creativitatea

Formarea de legături care să însemne ceva cu ceilalți poate îmbunătăți sănătatea, poate ascuți mintea și poate alimenta creativitatea. Poate face mai plăcută interacțiunea cu clienții, colegii și cu șefii, poate face mai atractiv locul de muncă. Cel ce este un bun povestitor nu este întotdeauna cea mai bună companie. Dar cel ce este atent la ceilalți și știe să asculte poate fi, scrie El Pais.

A-ți face prieteni poate fi descurajant, dar cercetările arată că există multe modalități de a construi conexiuni mai bune. Dacă ai vorbit vreodată cu cineva și mai târziu ai simțit că ar fi fost mai plăcut să-ți fi petrecut timpul dialogând cu un perete, cu siguranță că te vei identifica în observațiile Rebeccăi West. „Nu există conversație”, spune scriitoarea și criticul literar în colecția sa de povești „The Harsh Voice”. „Este o iluzie. Există doar monologuri care se intersectează, asta-i tot.” Dacă cineva simte că conversațiile sale nu au lăsat nicio impresie asupra celor din jur, atunci aceasta este definiția izolării existențiale. Probabil că ai experimentat asta la o întâlnire care a mers prost, la o cină îngrozitoare sau în timpul unei reuniuni de familie interminabile. Cercetările psihologice au identificat multe obiceiuri și prejudecăți care ridică bariere între noi și ceilalți – iar dacă dorim să avem o conexiune mai mare cu oamenii din jurul nostru, trebuie să învățăm cum să le depășim. Vestea bună este că corecțiile sunt foarte ușor de pus în practică. Mici modificări ale stilului nostru conversațional pot aduce beneficii enorme.

Păcatul neatenției. Să începem cu păcatul neatenției. „Arta conversației este arta de a asculta, precum și de a fi auzit”, spunea eseistul de la începutul secolului al XIX-lea William Hazlitt în lucrarea „On the Conversation of Authors” publicată în 1820. „Unii dintre cei mai buni vorbitori sunt, din această cauză, cea mai proastă companie.” Hazlitt a remarcat că mulți dintre cunoscuții săi din cercurile literare – printre care Samuel Taylor Coleridge, Stendhal și William Wordsworth – erau atât de dornici să-și arate inteligența încât le lipsea politețea de bază de a-i asculta pe ceilalți. În schimb, scriitorul ne-a recomandat să-l imităm pe pictorul James Northcote, care, susținea el, a fost cel mai bun ascultător și, ca urmare, cel mai bun partener de conversație pe care l-a cunoscut. „Nu am mâncat și nu am băut niciodată cu domnul Northcote; dar am trăit conversațiile lui cu o bucurie nediminuată de când mi le amintesc”, a scris Hazlitt. Cine nu ar vrea să-și facă cunoscuții să se simtă așa? Cel mai simplu mod de a realiza acest lucru este de a pune mai multe întrebări, dar, în mod surprinzător, puțini oameni și-au cultivat acest obicei în mod eficient. În timp ce studia pentru un doctorat în comportament organizațional la Universitatea Harvard, Karen Huang a invitat peste 130 de persoane în laboratorul ei și le-a cerut să converseze în perechi timp de un sfert de oră printr-o aplicație de mesagerie instant online. Ea a descoperit că și în aceste 15 minute numărul de întrebări pe care le pun oamenii variază foarte mult, de la aproximativ patru sau mai puține la nivelul de jos până la nouă sau mai multe la nivelul superior.

A pune mai multe întrebări poate face o mare diferență pentru a primi simpatia cuiva. Într-un experiment separat, echipa lui Huang a analizat înregistrările conversațiilor oamenilor în timpul unui eveniment de speed-dating. Unii participanți au pus în mod constant mai multe întrebări decât alții, iar acest lucru a prezis semnificativ șansa lor mai mare de a obține o a doua întâlnire. Este ușor de înțeles de ce întrebările sunt atât de fermecătoare: ele demonstrează dorința de a construi înțelegere reciprocă și oferă șansa de a valida experiențele celuilalt. Dar chiar dacă punem o mulțime de întrebări, este posibil să nu întrebăm ce trebuie. În analizele sale, Huang a luat în considerare șase categorii diferite de întrebări. De exemplu:

1. De introducere

Buna ziua!

Hei, ce mai faci?

2. Urmare

Plănuiesc o călătorie în Canada.

Super. Ai fost vreodată acolo?

3. Schimbare de direcție completă

Lucrez la o curățătorie chimică.

Ce îți place să faci pentru a te distra?

4. Schimbare de direcție parțială

Nu mă dau prea mult în vânt după aventuri în natură, dar nu refuz o excursie sau ceva de genul din când în când.

Ai fost de multe ori la plajă în Boston?

5. Întrebări oglindă

Ce ai avut la micul dejun?

Am avut ouă și fructe. Tu?

6. Întrebări retorice

Ieri m-am ținut după o fanfară care făcea un tur. Unde se ducea? Este un mister.

Huang a descoperit că întrebările de urmare, care solicită mai multe informații despre un punct anterior, sunt mult mai atrăgătoare decât întrebările care schimbă subiectul sau întrebările „oglindă” care pur și simplu copiază ceea ce cineva te-a întrebat deja. Cele mai superficiale sunt întrebările introductive – subtilități sociale esențiale, dar care cu greu demonstrează un interes real pentru o altă persoană. De asemenea, putem evita obiceiul de a pune o întrebare ca scuză pentru a vorbi despre sine. Am putea întreba despre profesia cuiva, de exemplu, nu pentru că ne pasă cum îi merge la job, ci pentru că vrem să ne lăudăm cu propria noastră promovare. Cercetările sugerează că acest obicei este deosebit de neplăcut. Actul de a pune întrebări constructive poate deveni autoperpetuant. Pentru cineva care a făcut efortul de a-și atrage partenerul cu o întrebare va deveni mult mai ușor să meargă mai departe cu întrebările.

Arta de a asculta. Oamenii își dau seama foarte bine dacă sunt ascultați cu atenție, iar percepția lor că primesc atenție activă de la altcineva prezice sentimentele lor de încredere și contribuie la creșterea stării de bine care vine de obicei din conexiunile sociale puternice. Cu cât suntem mai atenți cu cineva, cu atât acel cineva se simte mai fericit. Din păcate, mulți dintre noi ne bazăm pe indicii greșite pentru a ne semnala interesul față de ceilalți. Oamenii își pot arăta atenția prin limbajul corpului nonverbal, cum ar fi aplecarea în față, încuviințarea din cap sau expresii faciale empatice; pot folosi indicii „paralingvistice”, cum ar fi sunete de asentiment sau aprobare; sau pot valida verbal ceea ce a spus cealaltă persoană. În timp ce indicii nonverbale și paralingvistice sunt adesea semne autentice de atenție, ele pot fi, de asemenea, simulate – și dacă ne bazăm doar pe acestea, partenerii noștri de conversație ar putea presupune ce este mai rău. Este mult mai sigur să-ți dovedești atenția în mod explicit în cuvintele pe care le spui. Parafrazând ceea ce a spus cealaltă persoană, de exemplu, oferi o dovadă directă că ai procesat observația ei. Acesta este un alt motiv pentru care întrebările de urmare sunt atât de puternice: detaliile pe care le incluzi oferă confirmarea necesară că ai fost atent la ce s-a spus. Ai grijă să te concentrezi pe punctul central pe care persoana încearcă să-l transmită. Dacă cineva îți descrie o întâlnire proastă, de exemplu, nu este bine să întrebi despre bar sau să-ți dai cu părerea despre filmul pe care l-a vizionat. Poți valida ceea ce gândește și simte interlocutorul sau poate, după ce ai conștientizat ceea ce a spus, poți oferi o interpretare alternativă care îi poate deschide mintea către un nou mod de a vedea situația. Trebuie să arăți că cel puțin încerci să vezi lucrurile prin ochii interlocutorului înainte de a-i oferi varianta ta alternativă.

Pe măsură ce conversați, evită să fii distras de mediul înconjurător. De fiecare dată când arăți că mintea ta rătăcește, slăbești conexiunea care s-ar fi putut produce dintr-o ascultare mai atentă. Întreruperea constantă a unei conversații pentru a verifica smartphone-ul este perturbatoare. Într-un studiu observațional, cercetătorii au urmărit 100 de perechi de participanți discutând în cafenele locale. Unii și-au scos în mod natural telefoanele și le-au ținut în mâini sau le-au așezat pe masă, în timp ce alții le-au ascuns vederii. La sfârșitul conversației, cercetătorii au cerut fiecărei persoane să completeze un chestionar în care să exploreze experiența și au descoperit că simpla prezență a telefoanelor pe masă a redus sentimentele de empatie reciprocă, rezultând o conversație mai puțin reușită.

Procedura împrietenirii rapide. Având în vedere Legea lui Hazlitt, am putea concluziona că ar trebui să permitem întotdeauna cunoștințelor noastre să fie în centrul atenției. Acest sfat poate fi găsit în multe ghiduri influente de etichetă, dar cercetările psihologice arată că este greșit: ar trebui să ne simțim liberi să ne luăm partea echitabilă din timpul de antenă. Crearea unei realități comune între doi oameni se bazează pe înțelegerea reciprocă.

Ar trebui să încercăm să creăm conversații care să permită ambelor părți să se deschidă la comunicare despre gânduri și sentimente mai profunde pentru a identifica punctele comune. Arthur Aron a demonstrat avantajele dezvăluirii sinelui, ale destăinuirii,  folosind o paradigmă experimentală care este uneori cunoscută sub numele de „procedura prieteniilor rapide”.

Participanții lui Aron au fost mai întâi împărțiți în perechi. Li s-au dat apoi 36 de întrebări pe care să le discute în următoarele 45 de minute. Jumătate din perechi au primit întrebări care au stimulat discuțiile:

Cum ai sărbătorit Halloweenul trecut?

Descrie ultimul animal de companie pe care l-ai avut.

Unde ai făcut liceul?

Aceasta a fost destăinuirea de nivel redus. Erau întrebări perfect rezonabile – de genul celor pe care le-ați putea adresa cu bucurie la o primă întâlnire – dar nu aveau neapărat să ofere multe perspective profunde asupra vieții interioare a cuiva.

Ceilalți participanți au fost rugați să folosească mai multe întrebări investigative:

Ce ar constitui o zi perfectă pentru tine?

Dacă ai fi capabil să trăiești până la vârsta de 90 de ani și să păstrezi fie mintea, fie corpul unui tânăr de 30 de ani în ultimii 60 de ani din viața ta, ce ai alege?

Ai o bănuială ascunsă despre cum vei muri?

Aceasta a fost destăinuirea de nivel ridicat. Scopul a fost de a determina interlocutorii să se deschidă unul față de celălalt și să-și comunice gândurile și sentimentele, cu răspunsuri care să reflecte mai direct ce este în mintea și sufletul lor. În fiecare caz, participanților li s-a cerut să se implice în mod egal. „Unul dintre voi ar trebui să citească cu voce tare prima fișă și apoi amândoi să faceți ceea ce vi se cere”, li s-a spus.

După ce au trecut cele 45 de minute, participanții au fost rugați să descrie cât de aproape s-au simțit de partenerul lor folosind o scală de șapte puncte, un scor mai mare indicând o apropiere mai mare.

Persoanele aflate în modul de destăinuire ridicată și-au evaluat relația la 4, în timp ce cei în destăinuire scăzută au evaluat-o ca fiind 3. Aceasta ar fi o evaluare relativ mare a efectului pentru orice intervenție psihologică unică, dar este demnă de remarcat mai ales dacă este avut în vedere că majoritatea prieteniilor durabile nu au un scor mult mai mare.

Aceste rezultate au fost acum replicate în studii ample, care au arătat, de asemenea, că destăinuirea este la fel de eficientă în timpul comunicării la distanță ca și în interacțiunile față în față. Dezvăluirea de sine poate chiar să amplifice conexiunea între oameni din diferite grupuri sociale, crescând apropierea, indiferent de diferențele de factori demografici, cum ar fi vârsta, care ar putea  reprezenta bariere în calea prieteniei.

Oamenii se așteaptă ca partenerii lor să fie indiferenți față de ce simt ei și să se plictisească de destăinuirile lor. Dar oamenii sunt mult mai interesați de gândurile și sentimentele cele mai intime ale celorlalți decât ne imaginăm. Dezvăluirea de sine necesită încredere, dar când o facem, tendința este de a ateriza în siguranță.

Oamenii care au întreprins o destăinuire sporită încep să prezinte unii din indicatorii fiziologici ai conexiunii sociale. Când formăm o realitate comună cu cineva, creierul și corpurile noastre încep să se sincronizeze pe măsură ce citim lumea și răspundem lumii în același mod. Răspunsurile noastre hormonale la stres devin adaptate situației, de exemplu, astfel încât nivelurile de cortizol cresc și scad în tandem pe măsură ce experimentăm aceleași evenimente.

Sentimentele calde de afecțiune și încredere care apar din destăinuire par să fie trezite de eliberarea de opioide naturale în creier, care încurajează legătura ulterioară. Pentru a dovedi acest lucru, în 2019 un grup de oameni de știință canadieni a apelat la un medicament numit naltrexonă care blochează efectele opioidelor din creier. Cineva căruia i se administrează morfină după ce a luat naltrexonă nu va simți ușurarea durerii sau sentimentul de beatitudine care însoțește de obicei medicamentul. Dacă opioidele pot explica o parte din starea de bine pe care o primim de la conexiunea socială, atunci participanții care au luat naltrexonă nu ar trebui să obțină beneficii atât de mari din procedura împrietenirii rapide.

Cercetătorii au recrutat pentru studiul lor aproximativ 160 de participanți, care au fost împărțiți în perechi. Jumătate au primit naltrexonă, iar celorlalți un placebo, înainte ca fiecare să discute despre 36 de întrebări autodezvăluitoare. După conversație, fiecare participant a completat o serie de chestionare despre modul în care a evoluat conversația. Așa cum era de așteptat, participanții care au luat naltrexonă au fost mai puțin deschiși în conversații și acest lucru a diminuat starea de spirit pe care oamenii o experimentează în mod normal în urma unor astfel de interacțiuni.

Inutil de spus că utilizarea unor întrebări de genul celor 36 trebuie făcută cu tact și discreție. Cel care le pune ar arăta ciudat dacă ori de câte ori ar întâlni o nouă cunoștință – cu excepția cazului, desigur, când explică ce face.

Spiritul acestei cercetări este de a fi puțin mai transparent cu privire la gândurile și sentimentele mai profunde. Fie că este descris un vis intim, este exprimată o reacție emoțională neașteptată la o știre sau este povestită o amintire deosebit de prețioasă, interlocutorii trebuie să fie generoși cu informațiile pe care le oferă.   

Evitarea vorbelor mărunte în favoarea conversațiilor mai profunde ar trebui să sporească satisfacția despre viață pe termen lung. Cercetătorii au echipat recent 486 de participanți cu un mic „recorder activat electronic” care le-a permis oamenilor de știință să asculte cu urechile lor interacțiunilor participanților. Au descoperit că timpul petrecut de cineva vorbind despre banalitățile zilnice nu a făcut aproape nicio diferență pentru satisfacția lor, în timp ce conversațiile mai profunde care implică schimbul de informații semnificative despre viață și interese au avut un impact semnificativ. Când cineva își expune sufletul, ceilalți vor răspunde adesea la fel – și toți se vor simți bine.

Pedepsirea noutății. Acum trebuie analizat un ultim fenomen psihologic, cunoscut sub numele de „pedepsirea noutății”. Termenul provine dintr-un experiment al lui Gus Cooney, unul dintre cercetătorii care a descoperit decalajul de apreciere – diferența dintre cât de mult crede cineva că este plăcut de către o altă persoană și cât de mult îl place acea persoană de fapt. Echipa sa a plasat mai întâi participanții în grupuri de trei. În timp ce era singur, fiecare membru a vizionat unul dintre două videoclipuri scurte: o discuție de conferință despre inteligența corbilor sau un interviu cu proprietarul unui magazin de băuturi răcoritoare.

Trioul s-a întâlnit apoi ca grup, iar un membru – vorbitorul – a fost rugat să descrie videoclipul pe care îl văzuse, în timp ce ceilalți doi membri au ascultat timp de două minute. În unele grupuri, ascultătorii și vorbitorii au vizionat toți același videoclip, în timp ce în altele, vorbitorul a povestit clipul pe care ascultătorii nu l-au văzut.

Te-ai aștepta ca a învăța ceva nou să fie mult mai plăcut și mai interesant decât să auzi ceva care îți este deja cunoscut. Dar ascultătorii au avut reacția opusă: au avut tendința de a prefera să audă despre videoclipul pe care tocmai l-au văzut, rămânând dezamăgiți de discuția care conținea informații noi. Aceasta este penalizarea noutății: o preferință generală de a auzi despre experiențe familiare.

Aproape sigur vei fi observat cum este penalizată noutatea atunci când te-ai întors dintr-o vacanță exotică. Mintea ta este încă plină de toate priveliștile, sunetele, mirosurile și gusturile locurilor și de oamenii uimitori pe care i-ai întâlnit pe drum. Cu toate acestea, pe măsură ce încerci să descrii experiența, s-ar putea să vezi că privirile oamenilor se îndepărtează . Acest lucru nu se întâmplă pentru că publicului nu-i pasă. Pur și simplu oamenii nu au suficiente cunoștințe pentru a se lăsa purtați de descrierile tale și pentru a înțelege de ce călătoria a fost atât de specială pentru tine. Lacunele informaționale ar putea crea un sentiment de distanță care subminează sentimentul unei realități comune.

O strategie pentru a evita acest lucru ar fi concentrarea pe subiecte care sunt la fel de familiare ambelor părți. S-ar putea să crezi că este grozav să vorbești despre o muzică pe care nimeni altcineva nu o ascultă sau despre filme pe care nimeni altcineva nu le-a văzut, dar acest lucru poate avea efectul foarte opus. Să cauți interese comune sau experiențe comune de discutat este mult mai sănătos pentru conversație.

Dar evitarea tuturor subiectelor nefamiliare este departe de modul ideal de a construi conexiunea socială; dacă un subiect este esențial pentru viața ta și reprezintă un element important al personalității tale, trebuie să găsești o modalitate de a-l exprima – altfel, realitatea ta împărtășită cu cealaltă persoană va avea întotdeauna o parte importantă lipsă. În aceste cazuri, poți scăpa de pedepsirea noutății cu o povestire vie care să ajute cealaltă persoană să se pună în locul tău. Dacă știi că persoanei respectivă îi place să gătească, de exemplu, poți începe prin a discuta despre ce ai mâncat în excursie, ceea ce ar trebui să acționeze ca o punte către propriile interese și experiențe. Pe măsură ce te deplasezi pe un teren mai puțin familiar, trebuie să te asiguri că furnizezi suficiente detalii pentru a evita crearea de lacune informaționale inutile. În experimentele lui Cooney, vorbitorii au redus efectul de pedepsire a noutății când au oferit o descriere mai completă a videoclipurilor în discuție. Când au relatat recentele descoperiri științifice despre inteligența corbilor, de exemplu, a ajutat descrierea făcută felului cum le-a venit cercetărilor inspirația și o prezentare generală a principalelor concluzii (corbii chiar sunt inteligenți!), urmate de relatări mai aprofundate ale constatări individuale. Au încheiat prin a descrie modul în care pot fi dresați corbii să ridice gunoaiele de pe stadioanele de sport – și modul în care înțelegerea noastră despre inteligența corbilor ar putea schimba felul în care gândim despre mintea umană. Cu acest nivel de detaliu, vorbitorii s-au bucurat de discuții aproape la fel de mult ca și de discuția despre subiectul care era deja familiar. De asemenea, s-ar putea să îți amintești de pedepsirea noutății atunci când rolurile sunt inversate și te chinuiești să te implici în experiențele altcuiva. În trecut, reticența generală de a pune întrebări ar fi putut să te împiedice să cauți informații suplimentare care ar fi redus decalajul în înțelegere.

Atenție activă. Oricui am vorbi și despre orice am vorbi, ar trebui să căutăm echilibrul — în schimburile dintre parteneri, în profunzimea discuției și în familiaritatea subiectelor. Acesta este cheia pentru a cincea lege a conexiunii: în conversație, să demonstrăm atenție activă, să ne angajăm în auto-dezvăluire și să evităm pedepsirea noutății pentru a construi înțelegere reciprocă și a contribui la unirea minților. Indiferent dacă suntem la o primă întâlnire sau ne întâlnim cu un prieten de o viață, fiecare propoziție pe care o rostim oferă o nouă oportunitate pentru o conexiune mai bună. Acesta este un extras adaptat de „El Pais“ din „The Laws of Connection: The Scientific Secrets of Building a Strong Social Network“ de David Robson, carte publicată de Pegasus Books pe 4 iunie 2024.