Care este motivul incredibil pentru care super-bogații lumii își iau banii și fug din țările ce până acum erau adevărate paradisuri fiscale?

Statele europene înăspresc normele fiscale pentru super-bogați. Tot mai multe guverne implementează sau analizează introducerea unor taxe de ieșire menite să limiteze exodul persoanelor bogate către paradisurile fiscale, precum Monaco, Elveția sau Dubai. Măsura vine în contextul unei presiuni crescute asupra finanțelor publice și a unei intensificări a dezbaterii privind echitatea fiscală, scrie Bloomberg.

Exemplele concrete ilustrează impactul tot mai vizibil al taxelor de ieșire asupra libertății fiscale a persoanelor cu active semnificative. Un caz notoriu este cel al unui tânăr student la Medicină din Germania, care deținea acțiuni evaluate la 800.000 de euro, în urma înființării unui startup. La momentul relocării în Statele Unite pentru a urma cursurile Universității Harvard, s-a confruntat cu o taxă de 200.000 de euro – reprezentând taxa de ieșire impusă de autoritățile germane.

Astfel de situații devin tot mai frecvente în rândul tinerilor antreprenori europeni, în special în industrii emergente precum tehnologia, unde evaluările ridicate ale startupurilor nu sunt întotdeauna însoțite de lichidități proporționale. Pentru acești indivizi, taxele de ieșire pot constitui un obstacol semnificativ în calea accesului la oportunități educaționale sau profesionale internaționale.

Germania, Norvegia și Belgia au făcut deja pași concreți în direcția extinderii acestor taxe, iar în Olanda parlamentul a mandatat guvernul să analizeze posibilitatea implementării unui astfel de mecanism ca parte a unui pachet de măsuri împotriva evitării obligațiilor fiscale. În Regatul Unit, administrația laburistă condusă de Keir Starmer este la rândul ei supusă unor presiuni tot mai mari de a introduce un regim similar, în încercarea de a opri plecarea accelerată a rezidenților cu averi substanțiale.

Conceptul de „exit tax” vizează aplicarea unui impozit asupra câștigurilor de capital, în momentul în care o persoană își mută banii într-un paradis fiscal. Argumentul în sprijinul acestui system este că aceste câștiguri, au fost acumulate în contextul utilizării infrastructurii, protecției juridice și sistemului economic furnizate de statul din care miliardarul a plecat. Prin urmare, taxa este percepută ca o formă legitimă de contribuție înainte de plecare.

„Tot mai multe jurisdicții adoptă această abordare.Pentru mulți dintre cei vizați, problema majoră este lipsa lichidităților necesare pentru plata unor sume considerabile, mai ales în cazul deținerilor ilichide sau al activelor ipotecate. Acest lucru îi face să ezite în luarea deciziei de relocare.” explică David Lesperance, consultant fiscal și fondator al Lesperance & Associates, firmă de consultanță cu sediul în Polonia.

Impulsionate de deficite bugetare tot mai mari, amplificate de crizele recente – în special pandemia de COVID-19 – și de încetinirea ritmului de creștere economică, tot mai multe guverne europene văd în aceste taxe o oportunitate de a securiza venituri suplimentare. În același timp, ele oferă un semnal politic clar că mobilitatea fiscală a celor bogați nu mai este un subiect tabu.

Totuși, eficiența acestor taxe rămâne discutabilă. Specialiștii atrag atenția asupra dificultății practice de a colecta impozite de la persoane care și-au stabilit deja rezidența într-un alt stat sau care apelează la structuri internaționale sofisticate pentru a-și proteja averile. Rămâne de văzut dacă instrumentul fiscal va deveni un mecanism eficient sau doar o piedică temporară într-un peisaj global în care capitalul este tot mai mobil.

Pentru  cei care controlează mari averi, dilema devine din ce în ce mai clară: fie acceptă regimul fiscal intern, fie plătesc un preț semnificativ pentru a-și obține libertatea financiară în afara granițelor. Indiferent de alegere, contextul fiscal european intră într-o nouă eră, în care mobilitatea capitalului va fi tot mai atent monitorizată și, totodată, mai scumpă.