Poate fi campania de vaccinare un restart pentru administrație? De ce nu putem vedea conferințe de presă săptămânale și la materii precum construcția de autostrăzi, modernizarea de școli, de spitale sau reducerea poluării din marile orașe?

La nivelul de organizare generală a administrației României, puțini se așteptau ca procesul de vaccinare să se desfășoare coerent, cu toate criticele și sincopele. Conferința săptămânală a responsabilului operațiunii, colonelul doctor Valeriu Gheorghiță, are prin cadența și gradul de transparență asumat un rol esențial în certificarea unei încrederi  în acest act administrativ de mare complexitate.

Se va vedea care vor fi rezultatele finale, dacă vom ajunge la 10 milioane de vaccinați până în august și ce va mai fi. Deocamdată însă suntem în rând cu țările din zona euro la numărul de persoane vaccinate la mia de locuitori, ceea ce, pentru o țară aflată la (aproape) toate capitolele – salariu mediu, PIB per capita, urbanizare, acces la utilități – pe ultimele două locuri din UE, nu este puțin.

În general oamenii au fost multumiți de modul cum functionează platforma, de modul cum arată cabinetele, ce explicații au primit. Și chiar se răspunde la telefonul indicat, chiar dacă mai apar erori de programare sau personalul din call center se vede că este abia aterizat pe job. În general, organizarea este bună până în acest moment.

 Așa că poate fi o întrebare: cum ar putea fi preluat acest model de organizare și pentru alte sectoare unde România este mult rămasă în urmă? De ce nu putem vedea conferințe de presă săptămânale la materii precum construcția de autostrăzi, modernizare de școli sau reducerea poluării din marile orașe? 

Cum poți urmări progresul unei lucrări sau a unui proces fără parametri de control, raportare periodică și transparență? Desfășurarea procesului de vaccinare poate că nu răspunde 100% acestor criterii, însă luând în calcul complexitatea operațiunii, resursele implicate și riscurile inerente până acum poate fi luată ca un reper de management administrativ pentru alte instituții și procese de lucru, inclusiv la nivelul colaborării instituționale, unde România suferă masiv.

Iată că este un exemplu aici pentru care delegarea responsabilității unui proces, a unui proiect, unei singure persoane, își arată beneficiile. Ai un om responsabil, ai o continuitate, ai o eficacitate. Ai un ministru care mai are 100 de teme, scade eficiența.

După același model, dacă în 30 ani rezultatele au fost proaste în construcția de drumuri, oare nu ar fi mai nimerit să se selecteze cele 10 mari proiecte de infrastructură de care are nevoie România, printre care autostrada Pitești- Sibiu, Centura București, Ploiești – Iași sau București – Brașov și să fie câte un colonel Gheorghiță  numit responsabil până se termină fiecare?

Să fie construite companii de proiect cu resurse dedicate anual și care să raporteze lunar indicatorii de progres? Iar aceste companii de proiect să aibă o conducere și o bugetare separate de „oala comună“ a bugetului transporturilor. 

Pentru că se vede că de fapt nu este o problemă de resurse, cât de organizare și responsabilitate. Și de memorie instituțională.

La fel, construiesc o unitate specializată pentru modernizarea celor 1.000 de școli din România cu o evaluare bugetară și urmăresc să se și întâmple lucrurile până când pot să șterg problema de pe listă.

Poate fi replicat acest model de urmărire a unui proces administrativ la nivelul consiliilor județene sau primăriilor.

Slăbiciunea instituțiilor românești este dată în primul rând de sincopele așa-numitei memorii instituționale: se avansează în proiecte care apoi sunt anulate, de multe ori. Poate  că mulți înalți funcționari sunt bine intenționați, dar acționează ca niște Don Quijote. Azi e o temă, mâine alta, și la sfârșitul zilei iar o ia toată lumea de la capăt.

Ideea este să poți evalua activitatea prin parametri clari, nediscutabili, să stabilești obiective, să aloci resurse și responsabili, să urmărești și să intervii acolo unde se blochează chestiunea.

Și încă un lucru. În mod neașteptat, UE a furnizat vaccinurile dar nu a impus modul de repartizare și procedurile de lucru. De mirare. Maturitate, în sfârșit. Poate nu ar strica reconsiderarea relației între țările membre și Comisia Europeană în sensul flexibilizării folosirii fondurilor UE, spre exemplu, unde criteriile prea stricte nu creează doar întârzieri, ci duc la apariția a diverse entități care știu doar să ia bani de la UE, dar cu efecte nule sau foarte reduse în dezvoltarea economică sau socială.