Căderea Imperiului roman, o poveste chinezească

Primul val semnificativ de imigranți chinezi a ajuns în zona industrială din jurul Prato, un oraș aflat la nici jumătate de oră de condus de Florența, în anii 1990. Aproape toți au venit din Wenzhou, un oraș-port la sud de Shanghai. Pentru chinezi, șocul cultural a fost mai mic decât s-ar fi putut aștepta. „Italienii erau prietenoși”, își amintește unul dintre nou-veniții de atunci. „La fel ca noi, își spuneau unul altuia unchiule.

Erau oameni de familie.” În regiunea Toscana, afacerile se învârteau în jurul firmelor mici și interconectate, la fel cum se întâmpla și în Wenzhou, un oraș atât de dedicat de antreprenoriatului încât a rezistat sângeroasei campanii de colectivizare a lui Mao. Zona Prato a fost un centru renumit de țesătorii și ateliere, unele făcând haine și articole din piele pentru marile case de modă. Dacă erai dispus să fii plătit la negru la bucată, Prato oferea o mulțime de oportunități. Mulți wenzhouani și-au găsit de muncă acolo. „Italienii, crezându-se șmecheri, subcontractau munca celor veniți din China”, spune Don Giovanni Momigli, un preot cu parohia lângă Prato. „Apoi, au fost surprinși de câți chinezi au început să lucreze pe cont propriu.”

La mijlocul anilor 1990, wenzhouanienii își înființau deja afaceri cu textile în garaje mici, unde adesea și locuiau. Curând, au început să închirieze ateliere goale, plătind cu numerar. Autoritățile nu puneau prea multe întrebări. Modelul de afaceri preferat în Prato se prăbușea sub presiunile globalizării. Întrucât italienilor le-a devenit mai greu să își câștige traiul în producție, unii dintre ei au primit cu două mâini banii pe care muncitorii chinezi i-au adus în economia locală. Dacă nu mai puteau fi artizani, puteau cel puțin să fie proprietari.

În anii 2000, chinezii au continuat să apară în Toscana. O cursă aeriană nonstop a fost stabilită între Wenzhou și Roma. Unii migranți au venit cu vize turistice și au rămas mai departe. Alții au plătit contrabandiștilor bani grei pe care trebuia apoi să-i recupereze muncind, o formă de sclavie însoțită adesea de amenințări cu violența fizică. Programul lung de lucru al chinezilor i-a uimit pe mulți italieni, obișnuiți cu câteva săptămâni de concediu plătit pe an și cu cinci luni de concediu de maternitate. În 1989, ziarul Corriere della Sera, folosind un limbaj rasist încă obișnuit printre unii italieni, a publicat un articol despre un muncitor chinez sub titlul „Stahanovistul gălbejit de pe Arno”.

În timp ce Florența era lăudată pentru lucrările din piele premium, Prato era cunoscut mai ales pentru producția de textile. Muncitorii din Wenzhou au ales o a treia direcție. Ei importau pânză și materiale ieftine din China pe care le transformau în ceea ce se numește în prezent pronto moda, sau fast fashion (modă rapidă): cămăși din poliester, pantaloni cu textură de plastic, jachete cu simboluri. Aceste articole erau vândute rapid comercianților cu amănuntul low-end și în piețele de stradă din întreaga lume.

Firmele chineze și-au extins treptat nișa, făcând haine pentru mărci de nivel mediu, precum Guess și American Eagle Outfitters. Iar în ultimul deceniu au devenit producători pentru Gucci, Prada și alte case de modă de lux, care folosesc de multe ori forța de muncă imigrantă chineză pentru a crea accesorii și genți scumpe care poartă râvnita etichetă „Made in Italy”. Multe dintre aceste produse sunt apoi vândute consumatorilor mai bogați din Shanghai și Beijing. Nu doar brandurile italiene au profitat de acest aranjament intercultural: un antreprenor chinez de articole din piele din Prato poate purta la fel de bine un ceas Bulgari de 40.000 de euro.
Peste 10% din cei 200.000 de rezidenți cu acte în regulă din Prato sunt chinezi. Potrivit lui Francesco Nannucci, șeful din 2018 al unității de anchetă a poliției din Prato, orașul găzduiește și aproximativ 10.000 de chinezi care stau acolo ilegal. Se crede că Prato are a doua cea mai mare populație de chinezi dintre orașele europene, după Paris, și că are cea mai mare proporție de imigranți din Italia, inclusiv o populație nord-africană însemnată.
Mulți localnici care au lucrat în industria textilă și a pielii n-au sentimente prea bune pentru imigranții chinezi, plângându-se că acestora le pasă doar de costuri și viteză, nu de estetică, și spun că nou-veniții nu ar fi avut nicio idee despre cum să facă haine și accesorii fine dacă n-ar fi fost meșterii locali care i-au învățat. Simona Innocenti, care lucrează cu piele, se plânge că soțul ei a fost obligat să iasă din afacerile cu genți de concurenți chinezi care produceau mai ieftin. „Copiază, imită. Nu fac nimic original. Sunt ca maimuțele”, a povestit ea.
Deși s-ar putea spune că chinezii au reînviat industria prelucrătoare din Prato, a existat o reacție împotriva lor. Localnicii i-au acuzat pe imigranții chinezi că au adus în oraș criminalitate, război între bande și mizerie. Proprietarii de țesătorii chinezi, se plâng italienii, ignoră legile privind sănătatea și fac evaziune fiscală; folosesc școlile și spitalele fără să contribuie cu bani pentru ele. La începutul anilor 1990, un grup de italieni care lucrau în zone cu o concentrare ridicată de imigranți a trimis o scrisoare deschisă guvernului chinez, solicitând sarcastic cetățenia: „Suntem 600 de lucrători cinstiți care ne simțim ca și cum am fi deja cetățeni ai măreței dumneavoastră țări“.
Cea mai ciudată acuzație a fost că chinezii din Toscana nu mureau – sau, cel puțin, că nu lăsau în urmă niciun trup fără viață. În 1991, guvernul regional a început o anchetă pentru a afla de ce în ultimele 12 luni nu fusese înregistrată oficial nicio singură moarte în comunitatea chineză din Prato sau în alte două orașe din apropiere. În 2005, guvernul era încă nedumerit – în acel an, au fost înregistrați peste 1.000 de chinezi nou sosiți și doar trei decese. Localnicii bănuiau că mafioții chinezi făceau să dispară cadavrele în schimbul pașapoartelor morților pe care le vindeau apoi nou-sosiților, un sistem care a profitat de aparenta incapacitate a populației autohtone de a face diferența între chinezi.
Mulți italieni, încă suspicioși din cauza imigranților chinezi, îi critică pe aceștia pentru că nu contribuie pe deplin la economia regiunii. Innocenti, artizan în piele, spune că „chinezii nici măcar nu merg la magazinele din oraș. Au o autoutilitară care merge din fabrică în fabrică, vânzând de la pansamente la tampoane și mâncare de pui. Iar în spatele autoutilitarei au o oală de fiert sub presiune pentru orez”.
Economia gri, bazată pe numerar, a fabricilor chinezești din Prato a facilitat evaziunea fiscală. În 2017, ca rezultat al unei investigații a ministerului italian de finanțe în privința unor transferuri de bani dubioase de 5 miliarde de dolari, Banca Chinei, a cărei sucursală din Milano fusese folosită pentru jumătate din aceste transferuri, a plătit o amendă de peste 20 de milioane de dolari. Multe dintre transferuri, au spus autoritățile, au reprezentat venituri nedeclarate ale întreprinderilor administrate de chinezi sau bani obținuți prin falsificarea produselor de modă italiene.

În Italia, aceste tipuri de investigații sunt adesea mai mult de formă decât de substanță, iar mulți rezidenți chinezi se consideră țapi ispășitori. Problema chinezească este exploatată din plin de politicienii populiști. Într-o perioadă în care Europa mustește de retorică anti-imigranți, politicienii extremiști au indicat schimbările demografice din Prato ca dovadă că Italia este asediată.
O legendă locală, cu un sâmbure foarte mare de adevăr, spune că familiile bogate din Orașul Chinezesc din Prato defilează prin oraș în mașini BMW, Audi și Mercedes. Niciun chinez nu a fost văzut conducând Fiat Panda, una dintre cele mai ieftine modele ale constructorului auto italian. Acest lucru nu poate decât să hrănească invidia sau frustrarea localnicilor pe care globalizarea și concurența chineză i-a lăsat fără loc de muncă sau afacere.
Italienii au încercat să lupte cu crima organizată din comunitatea chineză. În ianuarie 2018, poliția l-a arestat pe Zhang Naizhong, un presupus lider al mafiei chinezo-italiene, care, spuneau ei, avea o prezență mare în Prato. Francesco Nannucci, de la poliția de investigații din Prato, spune că Zhang era il padrino – nașul. „Au imitat până și structura mafiei italiene”, a explicat el râzând. În Prato este activă și mafia italiană, însă Nannucci spune că cele două grupuri nu interacționează. Polițistul estimează că 80% din fabricile chinezești ale orașului au plătit bani pentru protecție organizației lui Zhang, care a fost implicată și în trafic de droguri, prostituție și jocuri de noroc. Înainte de a-l aresta pe Zhang, a povestit Nannucci, poliția l-a urmărit pe acesta de la Roma la Prato. Chinezul a schimbat mașinile de opt ori pe parcurs pentru a îngreuna o urmărire, a vizitat un restaurant, unde oamenii de afaceri din China s-au aliniat la masa lui și s-au plecat în față acestuia, și în cele din urmă a fost arestat la un hotel din Prato. Nannucci s-a declarat dezamăgit de faptul că a primit foarte puțin ajutor din partea chinezilor din Prato.
În timpul unui raid din iunie 2016, un chinez bătrân a intrat într-o altercație cu un carabinier în timp ce încerca să părăsească țesătoria unde lucra. Se presupune că bărbatul, care avea cu el un bebeluș, a căzut și s-a lovit. Vorba s-a răspândit pe social media și rapid câteva sute de chinezi s-au adunat în piață strigând și aruncând cu pietre și sticle. Poliția a respins protestul, iar guvernul regional a promis și mai multe raiduri. Atunci, ministerul chinez de externe a intervenit și i-a avertizat cu blândețe pe italieni să nu se ia de cetățenii chinezi. (Aproape toate persoanele din Prato născute în China rămân cetățeni ai Chinei.)
Afacerile chinezilor din Prato au evoluat cu timpul, dar problemele rămân. În Orașul Chinezesc pot fi văzute lejer clădiri cu ferestrele acoperite. În spatele lor sunt fabrici ilegale. În camere fără căldură, chinezi nousosiți sau săraci stau aplecați deasupra mașinilor de cusut, legând gulere de cămăși sau fixând dungi colorate de cracii pantalonilor de alergat. Astfel de pantaloni pot fi vânduți retailerilor la o cincime din prețul unor produse similare fabricate legal de italieni. 
Însă afacerile din Orașul Chinezesc au și o altă față. Enrico, un antreprenor venit din Wenzhou – mai toți imigranții chinezi adoptă nume italiene –, a ajuns în Italia când avea 13 ani, în 1988.
Localnicii au fost prietenoși la început, povestește el, dar apoi, pe măsură ce soseau tot mai mulți chinezi din Wenzhou, sentimentele calde s-au stins. Însă niciodată nu a avut în vedere serios să plece. „Noi, chinezii, avem o cultură a adaptării la moment”, a spus el. Ca antreprenor, a făcut totul ca la carte – a avut chiar și un program de pensii pentru angajați. Doar că nu toți proprietarii de fabrici chinezi s-au purtat astfel, a recunoscut el. „Dacă urmezi prea îndeaproape regulile, nu vei putea porni niciodată”, a explicat  Enrico. „Un chinez care folosește o scurtătură face întotdeauna și munca grea. Folosind aceeași scurtătură, un italian va munci între șapte și opt ore. Un chinez, dacă are un obiectiv, va lucra 12 ore.”

Afacerea lui Enrico, care s-a concentrat pe articole din piele, are o atmosferă mult mai rafinată decât multe alte fabrici din Orașul Chinezesc. Nu este neobișnuit ca un manager de țesătorie să spună că locuiește singur în dormitoarele adiacente; ca răspuns, oficialii italieni indică șirurile lungi de papuci. Apoi, poliția îi caută prin clădire pe muncitorii fără documente, iar un inspector de finanțe adună dovezi privind plăți în numerar. La final, autoritățile dau o amendă care ajunge de obicei la câteva sute de euro. Imigranții fără documente duși la secțiile de poliție nu prea au de ce să se teamă. Detenția extinsă este rară, iar statul nu poate expulza în China oameni despre care nu are dovada că sunt cetățeni chinezi.
Spre deosebire de acele ateliere, fabrica lui Enrico amintește de o fabrică de electronice bine condusă. Muncitorii mânâncă într-o sală de mese adecvată și poartă uniforme curate. Fluxul de muncă este profesionist, iar cablajele sunt ascunse într-un tavan fals. Munca este împărțită pe secții: îndoirea pielii într-o formă de geantă, coaserea, instalarea căptușelii interioare și fixarea cataramelor și curelelor. Decupajele de piele care așteaptă să fie cusute pentru a fi transformate în genți stau așezate bine pe platforme rulante, ca hălcile de ton pe un cântar de sushi. Conduc un fel de operațiune specială, explică Enrico cu mândrie. „Mărci celebre ne trimit materialele, iar noi facem produsele finite.”
Un alt antreprenor chinez din Prato, Arturo, etalează mândru pe biroul său două genți elegante Gucci. Marile mărci de modă, spune el, au toate fabrici proprii. Dar, a continuat Arturo, „gândiți-vă – vând zece mii de genți pe lună. Cum vor produce atât de multe? Au tăiat pielea și confecționează prototipurile, dar numai atât“. Arturo spune că a refuzat comenzi de la Prada deoarece compania nu a plătit suficient.
Recent, mulți proprietari de fabrici chinezi au început să angajeze lucrători și mai ieftini, din țări ca Siria, Pakistan și Senegal. Astăzi, peste 300.000 de chinezi locuiesc și muncesc în Italia. Epidemia de coronavirus a favorizat și apariția unei epidemii de sinofobie în Italia – violență, discriminare, hărțuire, îndemnuri la boicotarea afacerilor chinezilor. Unii localnici reproșează acestor oameni că au adus coronavirusul în țară.