Bucureștiul de nivel superior

Bucureștiul trăiește un paradox urban care definește perfect diferența dintre viziunea capitalistă și mentalitatea socialistă în dezvoltarea imobiliară. Pe de o parte, orașul atrage investitori privați care văd potențial în clădirile istorice ale centrului – de la blocul Scala de pe Magheru la Hotelul Ambasador și Palatul BCR. Pe de altă parte, autoritățile rămân fidele unei gândiri care evită sistematic monetizarea activelor publice prin parteneriate cu sectorul privat.

Tranzacția Danielei Schoppmeyer pentru jumătate din blocul Scala demonstrează că există capital privat disponibil pentru regenerarea patrimoniului Bucureștiului. Arhitecta acestei mișcări, care conduce Faberrom – compania care a transformat fostul colos textil APACA într-un furnizor pentru branduri precum Louis Vuitton și Chanel – a achiziționat 27 de apartamente și spațiul comercial de la parter, confirmând că investitorii gândesc strategic pe termen lung. Blocul proiectat de Rudolf Fränkel în 1936 va fi consolidat cu fonduri nerambursabile, iar fenomenul se extinde: Hotelul Ambasador sub Julius Meinl, Palatul BCR și Hotelul Majestic intră în reconversie. Magheru și Victoriei devin din nou zone atractive pentru capitalul privat.

În contrast cu această dinamică, cazul Gării de Nord ilustrează cât de multe oportunități economice pierde Bucureștiul din cauza incapacității autorităților de a adopta modele de dezvoltare moderne. Proiectul recent anunțat de primarul interimar – parcări subterane, zone de agrement suspendate și parcuri verzi – sună plăcut, dar evită complet întrebarea fundamentală: de ce să cheltuiești bani publici pentru intervenții cosmetice când ai putea facilita investiții private de peste un miliard de euro care să transforme radical zona și să genereze venituri substanțiale pentru bugetul local?

În 2017, Tatian Diaconu, arhitectul celei mai mari regenerări urbane din Europa la Coresi Brașov, avea o viziune complet diferită pentru cei 15.000 de oameni care tranzitează zilnic Gara de Nord. El propunea un hub economic cu birouri și activități comerciale, după modelul din Londra, Frankfurt sau Leipzig. Nu vorbea despre
mall-uri – proximitatea cu Orhideea și AFI Cotroceni face această variantă nefezabilă – ci despre un centru urban vibrant care să atragă investiții masive și să transforme zona dintr-un loc pe care nimeni nu vrea să-l vadă într-un pol economic modern.

Europa a rezolvat demult această ecuație. La Londra, St Pancras–King’s Cross a devenit un centru pentru un nou cartier cu birouri, retail și spații culturale. Berlin Hauptbahnhof integrează fluxurile feroviare într-un nod multimodal cu galerii comerciale. Paris, Madrid, Viena, Rotterdam, Antwerpen – toate au tratat marile gări ca proiecte de regenerare urbană cu finanțare public-privată, funcțiuni mixte și orientare spre cetățean. Rezultatul: gări-destinație care ridică valoarea zonelor adiacente și generează venituri, nu doar cheltuieli.

București are patru proiecte mari imobiliare blocate de stat: Romexpo, Esplanada, Casa Radio și Gara de Nord. Vorbim despre investiții potențiale de șase până la zece miliarde de euro care stau înghețate de peste un deceniu. În loc să faciliteze aceste proiecte prin parteneriate care să aducă capital privat, expertiză și execuție la timp, autoritățile preferă să anunțe modernizări finanțate din bani publici care nu schimbă fundamental nimic și care, în cea mai bună tradiție românească, vor întârzia și vor depăși bugetul.

Problema nu este tehnică, ci de mentalitate. Investiția privată în proiecte publice nu înseamnă privatizare sau distrugere de patrimoniu. Înseamnă utilizarea capitalului și expertizei private pentru a revitaliza active subutilizate, păstrând proprietatea publică și asigurând venituri pe termen lung pentru buget. Clădirea istorică a Gării de Nord poate fi perfect conservată și integrată într-o dezvoltare modernă, exact cum s-a întâmplat în toate capitalele europene care au tratat gările ca oportunități de dezvoltare urbană, nu ca sarcini bugetare.

Refuzul sistematic de a monetiza aceste active publice are consecințe directe asupra calității vieții și asupra capacității statului de a genera venituri. Când statul nu valorifică corect proiectele de anvergură, singura sa opțiune pentru a crește veniturile bugetare rămâne majorarea taxelor și impozitelor pentru cetățeanul de rând. În paralel, se cheltuiesc fonduri publice pentru pensii speciale și investiții discutabile în infrastructură sportivă în zone fără utilități de bază, fără ca nimeni să întrebe contribuabilul ce preferă: stadion sau canalizare, teren de fotbal sau apă și gaze.

Diferența dintre un proiect realizat de investitori privați coordonați de experți și unul realizat de stat este diferența dintre execuție la timp, în buget, cu impact major asupra comunității și un proiect de necesitate discutabilă, întârziat, mult peste buget, cu plan nerealist pentru nevoi inexistente. Când investitorii privați construiesc clădiri de birouri moderne cu toalete curate și spații funcționale, statul menține Gara de Nord într-o stare în care călătorii traversează sala de așteptare ținându-și respirația, evitând contactul vizual și sperând să ajungă cât mai repede la peron.

Tinerii pleacă din România nu doar pentru salarii mai mari, ci pentru că nu vor să trăiască în mizerie și să nu vadă nicio viziune pentru viitor. Dacă Palas nu ar fi fost construit la Iași, mulți dintre tinerii care lucrează acolo ar fi lucrat în altă parte, dar în afara României. Același lucru este valabil pentru București: fiecare proiect blocat de mentalitatea socialistă a statului înseamnă oameni care pleacă, investiții care nu vin și venituri bugetare care nu se materializează niciodată.

Gara de Nord va rămâne probabil în aceeași stare pentru încă un deceniu, în timp ce autoritățile vor continua să anunțe proiecte de regenerare care pun iarbă pe acoperișuri în loc să faciliteze investiții de un miliard de euro. Până când mentalitatea nu se va schimba, Bucureștiul va continua să piardă oportunități masive în favoarea unor soluții cosmetice finanțate din bani publici care nu rezolvă nimic fundamental. Paradoxul rămâne: în timp ce investitorii privați văd și valorifică potențialul centrului istoric, statul român rămâne incapabil să facă același lucru cu cele mai importante active pe care le deține.   ■