Bogdan Alecu, ZF: „Se știa.” Dar nimeni n-a făcut nimic. Despre tragediile care se repetă în România și pasivitatea criminală. Dacă în Londra auzim obsesiv „See it, say it, sorted”, la noi „capu’ la cutie” e lege

Există o constantă în toate tragediile majore care au avut loc în România ultimilor ani: ele au fost cele mai grave variante posibile ale unui pericol despre care se știa. Dar dacă e ceva și mai înspăimântător decât incompetența autorităților, este pasivitatea cetățeanului obișnuit. A noastră, a tuturor.

Nu e o exagerare să spui că în România, atunci când are loc o nenorocire, ea capătă proporții apocaliptice. Dar, de fiecare dată, după durere, după lacrimi și proteste, urmează uitarea. Și mai ales, urmează resemnarea. „Așa e la noi.” „Ce să-i faci?” „Nu e treaba mea.” Aceasta e cultura tăcerii și a nepăsării care ne omoară lent, dar sigur.

La Colectiv, nu a fost o simplă scânteie. A fost o crimă în lanț, cu mulți complici: lipsă de avize, lipsă de controale, lipsă de asumare. Dar și tăcere din partea vecinilor, a celor care știau că acolo se petrec lucruri ilegale. Câți știau și nu au spus nimic? Câți au trecut pe lângă și au zis „nu e treaba mea”? Oare câte mașini de poliție au trecut prin față, având în vedere că Secția 14 e la nici 200 de metri distanță? Și câți dintre noi am învățat ceva din acel moment? Nu prea mulți, dovadă că nimeni nu verifică azi ieșirile de urgență din cluburile în care ne ducem copiii sau prietenii.

La Crevedia, explozia a fost devastatoare, dar nu a fost surprinzătoare pentru localnici. Se știa că acolo se operează cu butelii în afara cadrului legal. Se vedeau zilnic. Se simțeau mirosurile. Se știa. Primăria știa, poliția știa. Dar n-a spus nimeni nimic, sau dacă a spus, n-a insistat, n-a pus presiune. Oamenii au învățat că dacă reclamă, devin o țintă, pentru că autoritățile nu apără întotdeauna cetățeanul sau sunt pur și simplu ignorați. Și așa, în liniște, casele le-au fost făcute una cu pământul.

La Cosmopolis, într-un cartier cu 15.000 de locuitori, o femeie însărcinată și mama unui copil de 3 ani este ucisă cu sânge rece. Criminalul avea antecedente, iar siguranța comunității era lăsată în seama câtorva camere video și a unui paznic care, cel mai probabil, nu putea interveni. S-a gândit cineva, dintre cei 15.000, să propună activ înființarea unui post de poliție? Să ceară dezvoltatorului un sistem de pază real? Poate da. Dar nu suficient de vocal, nu suficient de colectiv. Și când nu există presiune civică, autoritățile dorm liniștite.

Problema de fond este că în România, prevenția e o noțiune abstractă, un moft. Așteptăm să vină cineva de sus să rezolve, să impună, să controleze. Dar o societate nu funcționează așa. În orice țară civilizată, cetățenii sunt prima linie de apărare. În Londra, în metrou, vocea calmă repetă obsesiv: “See it, say it, sort it”. Vedeți ceva suspect? Raportați. Autoritățile vor interveni. Iar oamenii chiar o fac. În România, vedem, tăcem. Sau cel mult filmăm. Cultura pasivității a devenit normalitate.

Nu avem cursuri de prim ajutor în școli. Nu avem exerciții de evacuare. Nu avem defibrilatoare funcționale în spații publice. Iar când le-am avut, s-au furat. La propriu. Nu știm cum să reacționăm în caz de incendiu, accident, seism sau atac. Suntem complet dependenți de autorități care nici ele nu sunt pregătite. Dar nici nu cerem mai mult. Nu insistăm. Nu votăm în funcție de politici de siguranță publică. Nu ieșim în stradă pentru prevenție. O facem doar după ce e prea târziu.

La București, trăim cu frica unui cutremur devastator. Dar nu verificăm blocul în care locuim. Nu cerem evaluări. Nu știm unde e punctul de adunare în caz de dezastru. Mulți nici nu știu dacă au apă în casă pentru trei zile. Ne bazăm pe noroc și uităm că norocul nu e o strategie de siguranță civilă. În București sunt 350 de clădiri cu risc seismic de grad I și în total peste 2.000 cu diferite grade. Și nimic nu se întâmplă de ani de zile, cu toate că suntem zonă seismică, iar cutremure majore au avut loc și cel mai probabil vor continua. Și nimic. Cel mai probabil vom fi luați a mia oară prin surprindere, tot cum ne mirăm că ninge în ianuarie și vom aștepta ajutor extern, pentru că tot nu vom fi în stare să facem nimic. 

Iar în zonele miniere, ca la Praid sau Slănic, localnicii trăiesc cu senzația că „mai rezistă un pic”. Se surpă asfaltul? Se crapă pământul? Lasă, că n-o fi chiar acum. Pasivitatea e dublată de o fatalism profund românesc: „Lasă, Doamne-ajută, poate nu se întâmplă nimic.”

Dar se va întâmpla. Pentru că nu facem nimic ca să nu se întâmple.

Cea mai dureroasă parte din toate aceste tragedii este reacția post-eveniment: „Se știa.” Da, se știa. Dar n-a spus nimeni. Sau a spus, dar n-a fost ascultat. Sau a fost ascultat, dar nu s-a întâmplat nimic. Într-o țară unde vigilența e considerată „pâră”, unde avertizorii sunt persecutați, iar inițiativa e ironizată, nimic nu se poate construi. Iar prețul este viața unor oameni nevinovați.

Prevenția nu înseamnă doar autorități eficiente. Înseamnă cetățeni activi. O societate în care fiecare întreabă: „Avem extinctoare funcționale?”, „Știm cum ieșim din clădire?”, „Unde sună alarma?” Înseamnă părinți care cer cursuri de prim ajutor pentru copii, firme care instalează echipamente de siguranță, asociații de locatari care cer audituri seismice. Înseamnă oameni care NU stau.

Pentru că în final, nu incompetența ucide. Ci nepăsarea. A noastră.

Și dacă nu începem să schimbăm acest lucru, nu doar că tragediile se vor repeta. Ele vor deveni mai frecvente, mai brutale, mai imposibil de gestionat. Ne vom minți din nou că „nimeni n-a știut”. Dar de fiecare dată, adevărul va fi același: „se știa”. Și totuși, n-a făcut nimeni nimic.