Banii publici, ultima speranță

Pe vremea guvernărilor Boc, în 2010 și 2011, România se lăuda cu cea mai mare pondere a investițiilor publice în PIB din UE; anul acesta, guvernul Ponta vrea să relanseze economia prin creșterea investițiilor publice, iar partidele de opoziție au programe economice cu o componentă solidă de investiții publice și majorări salariale.

În toate cazurile, susținătorii puterii lăudau/laudă statul că ia măsuri de redresare a economiei și finanțează crearea de locuri de muncă, iar criticii acuzau/acuză statul că nu susține suficient economia, că nu dă și mai mulți bani. Numai căutătorii de nod în papură își mai aduc/eau aminte că biblia ideologiei cere ca un guvern de dreapta să ajute economia strict prin reducerea fiscalității și a birocrației, iar un guvern de stânga să crească implicarea statului, cu programe de investiții publice și subvenții.

Acum, acești căutători de nod în papură sunt mult mai puțini, nu doar din cauza anului electoral cu confuziile sale de criterii, ci mai ales pentru că distincțiile ideologice nu mai sunt niciunde în Europa la mare preț. Pe piața ideilor s-a întors roata, aproape pe nesimțite, de la speranța clar afirmată într-o creștere sănătoasă a economiilor, cu companii private și bănci private care renasc după ce au fost salvate de state și s-au restructurat, spre speranța doar pe jumătate recunoscută că poate dacă statele renunță la ortodoxia pieței libere și se implică voinicește în economie, ieșirea din criză ar veni mai repede – sau ar veni pur și simplu.

Punerea în discuție a ortodoxiei economice a apărut încă din 2010, de când Banca Centrală Europeană începea să sară peste propriile ei reguli și să inaugureze șirul de decizii “neortodoxe” care amenință acum să culmineze cu lansarea unui program de relaxare monetară cantitativă identic cu cele promovate de Rezerva Federală a SUA. Anul acesta, președintele francez Hollande a propus un “plan Marshall” sau “New Deal” pentru economia UE, respectiv alocarea a 2% din PIB european pentru programe de infrastructură energetică, de transporturi și comunicații, cercetare-dezvoltare, educație și sănătate, cu cofinanțare de la BEI. Noul șef al CE, Jean-Claude Juncker, a anunțat și el un plan de investiții de 300 mld. euro în aceleași sectoare, cofinanțat de BEI și, în măsura posibilităților, de sectorul privat.

Institutul German pentru Cercetare Economică propune un fond european de investiții care să facă direct plasamente în sectoarele și firmele care au nevoie de bani, ocolind băncile. Fondul ar urma să fie finanțat din contribuțiile statelor membre și din obligațiuni garantate de ele, funcționând ca un fel de fond de salvare pentru economia reală, după exemplul celui înființat pentru salvarea băncilor. Însuși FMI, știut la noi ca promotorul reducerii ponderii statului în economie, a cerut în mod repetat Germaniei să-și majoreze investițiile publice cu câte 0,5% pe an.

Numai că reintrarea statului în economie se petrece și pe alte căi și cu alte motivații decât unificarea economică a Europei. Guvernul polonez a anunțat recent că vrea să păstreze controlul asupra marilor companii rămase în portofoliul său și că nu va mai derula nicio vânzare importantă de active. Alegerile anticipate din Slovenia, țară grav afectată de criza bancară, au fost câștigate în iulie de un partid nou-nouț al cărui șef a anunțat că se opune vânzării activelor importante ale statului și că oprește procesele de privatizare începute de guvernul trecut. Atât Ungaria, cât și Polonia au naționalizat parțial fondurile de pensii private, spre a-și reduce datoria publică, iar guvernul Viktor Orban a început să-și aplice programul de readucere în proprietatea statului ungar a companiilor din energie, utilități publice și a băncilor, majoritatea privatizate cu investitori străini.

Naționalismul economic, protecționismul și pragmatismul fiscal primează în aceste cazuri, iar dacă ele și încep să dea roade (economia ungară a avut în T2 cel mai bun trimestru în opt ani), etatismul asumat are toate șansele să nu mai fie condamnat sau să fie doar dojenit de formă de către CE sau FMI, atâta vreme cât cel mai urgent pariu pentru Europa este obținerea pe orice cale a creșterii PIB, într-un moment când conflictul din Ucraina și sancțiunile contra Rusiei au început deja să amenințe UE cu o nouă recesiune. În analizele folosite de piețele financiare, nu numai democrația și statul de drept, dar nici măcar reformele structurale nu mai par să conteze așa de tare.

Indiferent că e vorba de Turcia autocratului Erdogan, de Grecia, campioana șomajului european, sau de Bulgaria cu criza ei bancară, evaluările din ultimele luni ale agențiilor de rating s-au uitat strict la stabilitatea sau la instabilitatea politică, adică la capacitatea guvernelor de a ține în frâu economia și de a-și aplica politicile dorite. N-am enumerat toate acestea în chip de lecție de urmat pentru România, unde oricum toate partidele abia așteaptă ocazia să scuture chingile FMI, ci spre a clarifica momentul economic și politic unde se află Europa. Încolo, fiecare trage concluziile pe care le dorește.