Ascensiunea și declinul globalizării: de ce următoarea criză financiară globală ar putea fi mai dură ca oricând, cu Statele Unite în rol de spectator

După cel de-al Doilea Război Mondial, pe măsură ce economia mondială se dezvolta rapid sub dominația Statelor Unite, mulți economiști și activiști de stânga susțineau că beneficiile globalizării erau distribuite inegal, arată o analiză complexă a The Conversation. Țările bogate deveneau și mai prospere, în timp ce statele mai sărace erau presate să adopte politici de piață liberă: deschiderea piețelor financiare, privatizarea industriilor de stat și renunțarea la politici fiscale de stimulare, în favoarea plății datoriilor externe. Toate acestea, spuneau criticii, serveau în principal intereselor corporațiilor și băncilor americane.

Această nemulțumire nu era deloc nouă. Încă din 1841, economistul german Friedrich List avertiza că liberul schimb fusese conceput pentru a proteja dominația globală a Marii Britanii. El scria: „Când cineva a ajuns în vârful măreției, dărâmă scara pe care s-a urcat, pentru a-i împiedica pe alții să-l urmeze”.

Până în anii ’90, critici ai viziunii americane asupra ordinii economice mondiale – precum laureatul Nobel Joseph Stiglitz – argumentau că globalizarea, în forma sa actuală, favoriza Statele Unite în detrimentul țărilor în curs de dezvoltare și al muncitorilor. În același timp, scriitoarea și activista Naomi Klein atrăgea atenția asupra consecințelor culturale și de mediu ale expansiunii multinaționalelor.

Globalizarea a fost, timp de zeci de ani, motorul creșterii economice mondiale și simbolul interdependenței dintre piețe. Astăzi însă, același mecanism care a adus prosperitate și mobilitate pare să se clatine. Lumea intră într-o nouă eră economică, una marcată de fragmentare, rivalități comerciale și un vid periculos de leadership global.

Nemulțumirea a culminat cu proteste masive conduse de grupuri de stânga, care au perturbat reuniuni economice internaționale – cel mai notabil exemplu fiind cel al Organizației Mondiale a Comerțului (OMC), în 1999. În timpul așa-numitei „bătălii de la Seattle”, confruntările violente dintre protestatari și poliție au împiedicat lansarea unei noi runde de negocieri comerciale globale, susținută atunci de președintele american Bill Clinton.

Pentru o vreme, această mobilizare amplă – o coaliție între sindicaliști, ecologiști și activiști anticapitaliști – părea că va reuși să conteste direcția globalizării. După criza financiară din 2008, spiritul de protest a revenit în stradă, sub forma mișcării Occupy, care s-a răspândit rapid în marile orașe ale lumii, punând din nou sub semnul întrebării modelul economic global dominat de capital și inegalitate.

Statele Unite și întoarcerea protecționismului

În Statele Unite, critica la adresa globalizării s-a concentrat tot mai mult asupra consecințelor interne asupra muncitorilor americani – pierderea locurilor de muncă și scăderea salariilor. Aceste tensiuni au alimentat cererile tot mai insistente pentru măsuri de protecționism. Inițial, această poziție era promovată de sindicate și de o parte a politicienilor democrați, dar, în timp, a fost preluată de cercurile radicale de dreapta, care se opuneau oricărei implicări a organizațiilor internaționale, precum Organizația Mondială a Comerțului (OMC). Argumentul lor era simplu: aceste instituții ar încălca suveranitatea economică a Statelor Unite. Potrivit acestei viziuni, prosperitatea americană putea fi restabilită doar prin stoparea competiției străine, în special din partea țărilor unde salariile mici subminau competitivitatea forței de muncă americane.  Imigrația a devenit, de asemenea, o țintă centrală în acest discurs.

În timpul celui de-al doilea mandat al lui Donald Trump, aceste critici s-au transformat în politici economice și sociale radicale, cu accente protecționiste și izolaționiste. Taxele vamale, restricțiile comerciale și retragerea din acordurile multilaterale au devenit instrumente de politică internă. Paradoxal, deși Trump a cultivat imaginea unui lider puternic pe scena internațională, acțiunile sale au confirmat ceea ce mulți analiști observau de ani de zile: secolul american al dominației globale se apropie de sfârșit, iar rolul dolarului ca monedă de referință globală începe să fie contestat.

Globalizarea a avut dintotdeauna critici – dar, până de curând, aceștia au venit mai ales dinspre stânga, nu dinspre dreapta.

Chiar și înainte ca Trump să ajungă pentru prima dată la Casa Albă, în 2017, Statele Unite își retrăgeau treptat implicarea din instituțiile economice internaționale pe care cândva le modelaseră – precum OMC. Între timp, cel mai puternic sector al economiei americane, industria hi-tech, se confruntă cu o presiune tot mai mare din partea Chinei, a cărei economie a depășit deja SUA după unii indicatori ai PIB-ului. În paralel, tot mai mulți cetățeni americani se confruntă cu stagnarea veniturilor, creșterea prețurilor și o piață a muncii tot mai precarizată.

În trecut, când puteri dominante precum Franța sau Marea Britanie au atins finalul erelor lor de supremație globală, tranziția a produs efecte dureroase și în afara granițelor. De această dată însă, într-o lume economică mai interconectată ca niciodată și fără o putere pregătită să preia conducerea, consecințele ar putea fi mult mai extinse și potențial devastatoare.

Cine ar putea prelua rolul Statelor Unite?

Când vine vorba despre o posibilă succesiune la statutul de putere hegemonică globală, Uniunea Europeană și China sunt singurii candidați cu economii suficient de mari pentru a fi luați în considerare. Totuși, există motive serioase de îndoială că vreunul dintre aceștia ar putea umple golul lăsat de Statele Unite.

În Strategia Națională de Securitate din 2022, președintele de atunci, Joe Biden, descria China drept „singurul competitor cu intenția de a remodela ordinea internațională și cu puterea economică, diplomatică, militară și tehnologică tot mai mare de a face acest lucru”.

Ironia este că, pe alocuri, succesorul său, Donald Trump, a părut aproape invidios pe controlul strict pe care liderii de la Beijing îl exercită asupra economiei naționale – și pe faptul că nu trebuie să dea socoteală în fața alegerilor sau a limitelor de mandat. Însă tocmai acest model autoritar, lipsit de echilibre juridice și instituționale, este principalul obstacol care împiedică China să obțină dominația culturală și politică necesară pentru a deveni lider global credibil în lumea democratică – în ciuda influenței sale economice tot mai mari în Asia și Africa.

Pe lângă constrângerile politice, China se confruntă și cu provocări economice majore. Deși este deja lider global în producția de bunuri și un exportator dominant la nivel mondial, economia chineză rămâne dezechilibrată: sectorul consumului intern este subdezvoltat, piața imobiliară este fragilă, multe industrii de stat sunt ineficiente și supraîndatorate, iar sistemul financiar este limitat de controlul statului. În plus, yuanul (renminbi) nu a reușit să devină o monedă globală, în ciuda eforturilor susținute ale Beijingului de a-i internaționaliza utilizarea.

O scădere accentuată a dolarului ar face importurile mai scumpe pentru consumatorii americani, dar ar putea stimula exporturile. Aceasta este, de altfel, direcția susținută de Stephen Miran, președintele Consiliului Consultativ Economic al președintelui SUA – pe care Trump îl favorizează ca viitor șef al Federal Reserve.

În același timp, Europa – singurul alt candidat serios la statutul de lider global – este profund fragmentată politic. Țările mai mici și mai vulnerabile din estul și sudul continentului privesc globalizarea cu scepticism, iar diviziunile interne privind migrația, politica energetică și războiul din Ucraina fac aproape imposibilă formularea unei viziuni unitare. Dificultatea de a ajunge la un consens între cele 27 de state membre, combinată cu eterna întrebare „cine vorbește, de fapt, în numele Europei?”, face improbabil ca Uniunea Europeană, în forma actuală, să poată iniția sau impune o nouă ordine economică mondială de una singură.

Nici din punct de vedere financiar Uniunea nu se ridică la nivelul Statelor Unite. Deși dispune de o monedă comună – euro, administrat de Banca Centrală Europeană – sistemul bancar rămâne fragmentat, iar supravegherea se face la nivel național. Fiecare stat membru își emite propriile obligațiuni guvernamentale, cu doar câteva excepții de eurobonduri comune. Această lipsă de coeziune reduce capacitatea euro de a rivaliza cu dolarul ca monedă de rezervă globală și limitează interesul investitorilor internaționali de a-l folosi ca alternativă sigură.

Nici perspectivele unei reînnoiri a leadershipului global american nu sunt mai promițătoare. Politica lui Donald Trump de a reduce taxele, dar în același timp de a crește datoria guvernamentală – care a atins acum aproximativ 38 de trilioane de dolari, echivalentul a 120% din PIB-ul SUA – amenință stabilitatea economiei mondiale și capacitatea Americii de a-și finanța propriul deficit uriaș.

Deși Statele Unite nu s-au retras (cel puțin deocamdată) din Fondul Monetar Internațional (FMI), administrația Trump a cerut instituției să denunțe public surplusul comercial al Chinei, renunțând în același timp la preocupările privind schimbările climatice. Greer a concluzionat tranșant că America „a subordonat imperativele propriei securități economice și naționale celui mai mic numitor comun al consensului global”.

Ce s-ar întâmpla dacă s-ar prăbuși piața obligațiunilor americane?

Istoricii economiei sunt de acord că crizele financiare sunt endemice în istoria capitalismului global, iar frecvența lor a crescut constant de la începutul perioadei de „hiper-globalizare” din anii ’70. De la criza datoriilor din America Latină în anii ’80 la criza valutară asiatică din anii ’90 și până la prăbușirea pieței bursiere americane a companiilor dotcom la începutul anilor 2000, asemenea șocuri au devastat periodic economii și regiuni întregi.

Astăzi, cel mai mare risc sistemic este colapsul pieței obligațiunilor americane, fundamentul pe care se sprijină întregul sistem financiar global. Această piață este implicată în aproape 70% dintre tranzacțiile financiare internaționale derulate de bănci și instituții financiare. Cu o valoare de peste 30 de trilioane de dolari, obligațiunile emise de Trezoreria SUA au fost considerate mult timp un refugiu, garantat de banca centrală americană – Federal Reserve.

Nervozitatea de pe piața obligațiunilor americane a început deja să se transmită pe piețele financiare internaționale, alimentând temeri că o eventuală prăbușire ar putea declanșa o criză bancară comparabilă cu cea din 2008.

Însă, tot mai mult, în această piață s-a infiltrat ceea ce economiștii numesc „sistemul bancar din umbră” – un sector nereglementat, care a ajuns să fie mai mare decât sistemul bancar global reglementat. Fondurile de investiții private (private equity), fondurile speculative (hedge funds), fondurile de capital de risc și fondurile de pensii gestionează sume uriașe fără a fi supuse acelorași reguli ca băncile comerciale – nu sunt obligate să mențină rezerve și operează adesea cu niveluri ridicate de îndatorare.

Nervozitatea de pe piața obligațiunilor americane a început deja să se transmită pe piețele financiare internaționale, alimentând temeri că o eventuală prăbușire ar putea declanșa o criză bancară comparabilă cu cea din 2008. Tranzacțiile complexe și efectul de levier ridicat folosit de aceste instituții nonbancare le fac extrem de vulnerabile în cazul unei corecții bruște.

Investitorii care cumpără obligațiuni americane sunt tot mai îngrijorați de planurile administrației Trump de a crește și mai mult deficitul bugetar pentru a finanța reducerile de taxe – ceea ce ar putea duce datoria națională a SUA de la 120% din PIB în 2025 la 134% până în 2035. Dacă această strategie va submina încrederea investitorilor și va duce la refuzul de a mai cumpăra obligațiuni americane, valoarea acestora ar putea să se prăbușească, iar dobânzile – în SUA și la nivel global – să explodeze.

Guvernatorul Băncii Angliei, Andrew Bailey, avertiza recent că situația actuală „are ecouri îngrijorătoare ale crizei financiare din 2008”. În același ton, șefa FMI, Kristalina Georgieva, a recunoscut că „posibilitatea prăbușirii piețelor private de credit” este una dintre temerile care „nu o lasă să doarmă noaptea”.

Un scenariu și mai periculos ar apărea dacă problemele din piața obligațiunilor americane ar provoca o depreciere abruptă a dolarului. Moneda care funcționează ca „ancoră” a sistemului financiar global și-ar pierde statutul de activ sigur, determinând tot mai mulți investitori și guverne să-și retragă fondurile din titlurile de stat americane.

O scădere accentuată a dolarului ar face importurile mai scumpe pentru consumatorii americani, dar ar putea stimula exporturile. Aceasta este, de altfel, direcția susținută de Stephen Miran, președintele Consiliului Consultativ Economic al președintelui SUA – pe care Trump îl favorizează ca viitor șef al Federal Reserve.

Un exemplu recent al efectelor pe care le poate avea destabilizarea pieței obligațiunilor s-a văzut în Marea Britanie, în 2022, când premierul Liz Truss, cel mai efemer lider din istoria modernă a Regatului Unit, a anunțat reduceri masive de taxe fără acoperire bugetară. Rezultatul: obligațiunile britanice (gilts) s-au prăbușit, dobânzile au explodat, iar Banca Angliei a fost nevoită să intervină cu un pachet de salvare de 60 de miliarde de lire sterline pentru a preveni colapsul fondurilor de pensii.

Dacă un scenariu similar s-ar produce pe piața obligațiunilor americane, consecințele ar fi incomparabil mai grave. Iar tot mai mulți economiști se tem că, într-o asemenea situație, guvernul SUA nu ar putea – și poate nici nu ar vrea – să intervină pentru a limita pagubele.

O lecție veche pentru o lume nouă

Istoria globalizării din ultimele patru secole arată că prezența unei superputeri globale – cu toate defectele și abuzurile ei – a adus, paradoxal, un anumit grad de stabilitate economică într-o lume plină de incertitudini. Atunci când există un centru de greutate economic și politic, regulile jocului sunt mai clare, iar crizele pot fi gestionate mai rapid.

Prin contrast, una dintre lecțiile fundamentale ale istoriei este că revenirea la politici mercantiliste, în care fiecare stat încearcă să-și asigure pentru sine resursele esențiale și să le refuze rivalilor, nu duce la prosperitate, ci la conflict permanent. Diferența este că, de data aceasta, trăim într-o lume cu peste 10.000 de arme nucleare, iar o greșeală de calcul, amplificată de neîncredere și instabilitate, ar putea avea consecințe fatale.

Provocările care urmează sunt uriașe. Slăbiciunea instituțiilor internaționale, viziunile limitate ale guvernelor și decalajul tot mai mare dintre cetățeni și clasa politică nu lasă loc pentru prea mult optimism. Iar într-o lume fără încredere, fără coordonare și fără lideri reali, întrebarea care rămâne este dacă economia globală mai are, cu adevărat, cine s-o țină în echilibru.   

Traducere și adaptare: Oana Ioniță