„Anonimul Venețian” de la TNB, o romanță cu parfum de smirnă și portocale

Acest spectacol nu este un teatru oarecare cu și despre doi soți care s-au iubit odată și acum sunt în pragul divorțului. Este pur și simplu o poezie, iar povestea lor miroase ca un parfum intens, obsesiv și elegant, ce are ca note de bază durerea smirnei, iar ca note de vârf, jovialitatea mandarinelor mediteraneene.

de Georgiana Gheorghe, colaborator, femeie de afaceri, pasionată de teatru

O romantică din fire, m-am lăsat purtată de afrodisiacul aer al cupidonianului  interval 14 februarie – 8 martie și mi-am îndreptat în această perioadă atenția de spectator însetat și spre spectacole ce au avut ca temă l’ amour éternel. Cu gândul la opera „La Bohème” în regia lui Franco Zeffirelli care s-a repus în scenă în an centenar la Teatro alla Scala în Milano exact în luna martie, mi-am zis să intru puțin în atmosferă de city break cultural italian și să merg să văd ca preludiu sau prolog o romanță teatrală la Teatrul Național București: „Anonimul venețian”. Știam subiectul din filmul de cinematecă din 1970 cu același nume, în regia lui  Enrico Maria Salerno, după un scenariu al lui Giuseppe Berto. Nu știu dacă vi se întâmplă să atribuiți esențe de parfum unor senzații, însă povestea aceasta miroase ca un parfum intens, dar elegant, ce are ca note de bază durerea smirnei și ca note de vârf jovialitatea mandarinelor mediteraneene.  Eram foarte curioasă să văd cum este jucată povestea cuplului pe o scenă de teatru. Vă spun sincer că spectacolul de la Național, avându-i ca protagoniști pe Ioan Andrei Ionescu și Ilinca Goia, este mult peste ecranizarea de acum 50 de ani. Spectacolul are și niște recorduri impresionante, cu care nu foarte mulți se pot lăuda. A avut premiera în 2014 și a avut până în acest moment peste 150 de reprezentații. Și credeți-mă că sala era plină și de data aceasta. Coordonarea scenică poartă semnătura lui Ion Caramitru.

Vă spun cu cea mai mare sinceritate că acest spectacol nu este un teatru oarecare. Este pur și simplu o poezie. O poezie în trei strofe și un epilog, una mai sensibilă decât cealaltă. Prima strofă e interpretată de cei doi în partea dreaptă a scenei, pe marginea unui debarcader imaginar, de unde pleacă și se întorc amintirile lor grele din trecut, exact ca debitul dezlănțuit al valurilor, ce plesnesc obstacolul nimerit în calea furiei lor. E o strofă plină de acuze aruncate pe ambele sensuri, cu brutalitate în obrazul celuilalt. Un dialog al reproșurilor tăioase, al frustrărilor, al nodurilor în gât, strânse de-a lungului anilor petrecuți împreună. Este o expresie vulcanică a neputinței de a ierta la infinit greșelile partenerului.

A doua strofă e recitată de cei doi pe mediana verticală a scenei, la o masă micuță, intimă. Exact locul de mediere și echilibru dintre două forțe, dintre două personalități pasionale. Unele versuri sunt dintr-o cafenea, altele dintr-un bistrouaș sau trattoria. Aici sunt degustate amintirile frumoase, blânde, suave, calde, simple și gustoase ca o porție de spaghetti, dar mâncată hulpav, pe stomacul gol, înainte de cel mai fierbinte amor.  O altă interpretare a zicalei “dragostea trece prin stomac”. Apoi, strofa a treia este cântată pe două ritmuri diferite, într-un mic iatac, în partea stângă a scenei. Amintirile carnale, detaliile amorului orgasmic se dezlănțuie pe acordurile retrojazz din “Love for Sale” (Billie Holiday), la un pahar de whiskey blues, sorbit printre sughițuri, pe marginea patului, într-o luptă mută cu gelozia stârnită de trupurile străine, impersonale, reci, care au temporizat incandescența corpului unitar al celor doi protagoniști, până la extincția relației lor. Relației lor lumești, consumată pe coordonatele concrete ale unui timp și spațiu. Ceea ce va transcende însă lumea detaliilor, ceea ce va rămâne în timp, conexiunea autentică, iubirea în esența ei atemporală va dăinui în magia “flautului fermecat” sau oboiului magic din Concertul in Re minor, atribuit compozitorului Alessandro Marcello, în cazul de față.

Pentru epilog, trebuie să mergeți să vedeți spectacolul și pentru asta am stat de vorbă și cu actorul Ioan Andrei Ionescu, care este absolut captivant pe rol. Ai senzația că își joacă propria viață pe scenă. Este un joc autentic impresionant care m-a făcut să-i adresez câteva întrebări foarte directe.

Anonimul Venețian se joacă pe 26 martie, 12, 23 și 28 aprilie de la ora 20:00, la TNB, sala Atelier. Preț bilet 40 lei

Interviu cu actorul Ioan Andrei Ionescu

Cum te reinventezi în mai bine de 150 de reprezentații ale aceluiași spectacol și aproape 10 ani de la premieră?

Spectacolul acesta are o caracteristică esențială fără de care valoarea lui s-ar prăbuși. Autenticitatea. După ultimul spectacol, Ilinca Goia m-a întrebat îngrijorată dacă am vreo supărare personală, dacă nu cumva am ceva de împărțit cu ea, actrița. Evident că nu. Suntem prieteni și parteneri de scenă de mai bine de nouă ani în acest spectacol. Dar în scenă e de datoria mea să valorific orice mic detaliu, accident sau umoare, a mea sau a ei. Le iau personal, cum se zice. E un scop în sine. Așa descopăr vulnerabilități noi, riscuri noi, drumuri noi, fără să mă desprind de logica personajului.

Care sunt ingredientele unui spectacol pentru ca el să se bucure de o astfel de longevitate? (Sunt puține spectacole care se joacă în aceeași distribuție de atâția ani.)

În primul rând povestea. Un spectacol are nevoie de o poveste coerentă care să trateze într-o logică personală, identificabilă teme importante din realitatea umană. Apoi abordarea echilibrată. Nu poți povesti fără umor o temă serioasă și nici nu poți face comedie din orice. Ar fi păcat. Implicarea. Dedicarea cu care îți faci temele. Ca regizor, actant, artist scenograf etc. Și ar mai fi câte ceva… dar nu mai știu eu cum să așez cuvintele fără să supăr „luminile rampei”.

A influențat în vreun fel criza bărbatului de la 40 de ani rolul pe care îl joci în spectacol? Ai văzut relația dintre cei doi cu alți ochi în acest deceniu?

Până să joc acest rol nu aveam nicio criză. Abia mai târziu, când viața m-a aruncat în vârtejurile ei, am început să aduc din „crizele” mele și pe scenă. Sau poate a fost invers?! Poate că experimentul acestui spectacol-disecție a invadat și încet, încet a acaparat părți importante din personalitatea mea impunând criza? Cine mai știe?! E bine oricum. Tata a traversat în tinerețe Dunărea. Povestea cum a fost prins de un vârtej. Știa teoria. Din vârtej nu înoți în afară. Te zbați degeaba. Îl lași să te sugă la fundul apei, ca să poți să împingi pământul dur și să ieși la apă lină. Dar ce faci când apele sunt fără fund? Sau, poate, suntem noi prea nerăbdători?

Vorbește-mi puțin de parteneriatul scenic cu Ilinca Goia în acest spectacol.

Ilinca este un rezoneur extrem de sensibil, cu o aparență de impenetrabilă armură. Un partener extrem de generos și de loial. Am înțeles amândoi la timp că surpriza întâlnirii pe scenă trebuie păstrată vie. Ne place să ne surprindem, să ne menajăm arta și să creștem împreună spectacolul. Comunicăm foarte ușor. E plăcut, reconfortant chiar.

Teatru, film sau serial TV?

Întâmplarea și întâlnirile m-au împins mai degrabă către teatru. În facultate visam mai degrabă la film. Nu de alta, dar copilăria mi-a fost marcată de filmele de cinematecă. Le urmăream cu sufletul la gură din postura de infractor inocent. Intram apoape zilnic la filme odată cu puhoiul care tocmai părăsea sala, strecurandu-mă și ascunzându-mă de plasatoare în spate sau printre scaune. Abia așteptam să treacă pauza și să apară primii plătitori de bilet. Era o poveste întreagă înainte de poveștile de pe pânză. Seriale? Dacă echipa e frumoasă, bineînțeles. Doar e meseria mea. În România sunt din ce în ce mai multe seriale bune și foarte bune. Unele, mai bune decât multe filme de lungmetraj.

Dacă ai face un exercițiu de imaginație, care crezi că sunt asemănările dintre succesul și longevitatea unui spectacol și acelea ale unei companii?

În primul rând, identitatea de brand. Asta vine din autenticitate. Cât de cinstit te raportezi la ce / cine ești, la ce vrei, la ce poți și la problemele pe care le întâmpini. De aici vin de la sine determinarea și anduranța absolut necesare unui spectacol și, cred eu, și unui business. În al doilea rând structura, arhitectura. Pe de o parte a produsului  – fie că vorbim de cel artistic sau de cel de business, pe de altă parte, structura companiei în sine. Legăturile Iogice și eficiente, ușor de înțeles între niveleuri (dramaturgia, regia, light designul, actorii/actanții sunt ingrediente care cred că au corespondent fiecare în câte un departament din orice companie de succes). Și un lucru esențial: publicul. Sau cui mă adresez cu produsul meu. Bine, asta vine și din identitatea ta și din departamente specializate, instrumente pe care un teatru le are, dar cel mai adesea publicul atrage alt public, nu neapărat reclama. Și brandul. Cine e “starul”, cine e actorul principal? Evident că sunt spectacole care creează staruri. Ar mai fi de discutat, poate, capacitatea de inovație, de reinventare permanentă, nevoia de a fi la curent cu piața / publicul în timp real. Dar peste toate acestea, cele mai importante cred că sunt relațiile și experiențele pe care le avem în cadrul echipei. Ce bucurie a apartenenței și recunoașterii stârnesc valorile comune, dar și cât farmec, bună acceptare și inovație în relațiile dintre membrii echipei provoacă diferențele dintre noi. În teatru cred că e, până la urmă, ca în business, ca în viață. La sfârșit, când se trage cortina, mergi mai departe cu ce ai trăit, cu gustul lăsat de relațiile pe care le-ai avut, cu ce s-a născut în situațiile de joc sau cu amintirea celor alături de care ai plonjat din intuiție în aventura numită viață. Gustul pentru viață, pentru bucuria vieții, rămâne cea mai importantă parte din experiența noastră. Aș spune că scopul teatrului e chiar teatrul, scopul celui care face business e chiar “a face”, așa cum scopul vieții e chiar viața însăși.  

Ce înseamnă spectacol-studiu coordonat de Ion Caramitru? Cum a fost lucrul cu el pentru acest spectacol?

Pentru mine e ca un pariu pe care îl joc. Un pariu al adevărului. Ion Caramitru a făcut studiu de actorie pe personajul meu.  A întors la nesfârșit fiecare silabă, căutând prin mine „tonul perfect”. Iar eu, cu fiecare spectacol, m-am simțit dator să demitizez această idee. E un dublu studiu, de ambele părți, care continuă. Poate de aici și longevitatea…

În ce alte spectacole te mai pot vedea spectatorii în acest moment?  

Sunt acum 6 titluri pe care aș putea să le menționez, dar aș vrea să vă spun câteva cuvinte despre cea mai recentă premieră a mea de la TNB, „Zorro, un pustnic pe trotuar”. Un spectacol și un rol care mi-au cerut să-mi deschid ușa vulnerabilității mai mult decât în oricare act artistic de până acum. M-aș bucura să vedeți acest spectacol. Un spectacol aparte. Un spectacol cu un personaj delicat și puternic în același timp. E un spectacol răsplătit de ecouri în presa de specialitate și care își așteaptă publicul. E un spectacol despre vulnerabilitate si recompunerea puterii de a fi, de a iubi. O poveste în care fiecare ne regăsim și empatizăm. Un one man show cu o poveste pe care acum doar doi ani încă nu eram pegătit să o spun, să o mărturisesc (Toma Dănilă – regie și adaptare scenică a textului celebrei Margaret Mazzantini). Vă invit să îl vedeți pe 25 martie, de la ora 20:00, la TNB, sala Pictura.