Angajatul crizei

Cele mai multe dintre diminețile toamnei acelui an mi le petreceam răsfoind ziarele – și erau multe la vremea aceea – pentru unul dintre seminariile de la facultatea de jurnalism, numit Presa și actualitatea sau, pe scurt, PACT. Nu pot să spun că mi-a atras în vreun fel atenția falimentul Lehman Brothers, despre care Ziarul Financiar scria după 15 septembrie și pe care Business MAGAZIN îl anticipa încă din vara anului 2008.
Nu am primit nicio întrebare referitoare la faliment la testele săptămânale ale acelui seminar și nu pot spune că îngrijorarea se observa în rândul vreunuia dintre colegii mei de la Facultatea de Jurnalism și nici măcar în rândul profesorilor.
Neavând un salariu, un credit sau vreun alt reper relevant pentru prăpastia în care se adâncea economia, nu pot să zic că am perceput criza în vreun fel în anul în care s-a întâmplat. Știrea despre falimentul Lehman Brothers, peste care m-am oprit vreo trei minute, avea însă să „bântuie”  toți anii care au urmat  cred că nu greșesc dacă spun că acest lucru este valabil pentru generația celor „de 30 și un pic” (nu le-aș spune Millennials, cred că pentru generațiile care ne-au urmat lucrurile stau ușor diferit), care și-au construit cariera în criză.
Mare parte din ziarele pe care le țineam în brațe pentru PACT în drum spre facultate nu mai existau câțiva ani mai târziu, în momentul în care m-am angajat.
Prieteni din generația mea care se înscriseseră la Academia de Studii Economice ca să devină bancheri, ca urmare a mirajului creat de cea mai bănoasă meserie în anii de boom, se confruntau cu lupta de a-și găsi un job oriunde, fiindcă băncile treceau prin restructurări masive.
Alții visau la comisioane uriașe din vânzări sau să își construiască cariere internaționale în farma. Auzisem cu toții de la cunoștințe despre bonusuri uriașe, despre avansări rapide în funcții. Alți membri ai generației noastre visau la afaceri crescute peste noapte: generația noastră de antreprenori nu a avut însă șansa (sau neșansa?) unui El Dorado al afacerilor, ca în anii ‘90. A mai dat România vreun miliardar după anii ‘90? Care sunt șansele să mai dea vreunul? (Exceptând domeniul IT, care domină toate clasamentele, naționale și internaționale, ale celor mai bogați tineri de în jur de 30 de ani.) Un posibil răspuns l-am găsit răsfoind edițiile mai vechi ale Business MAGAZIN: „Posibilitatea ca un tânăr antreprenor român să dezvolte o afacere și să aibă succes se îngustează pe zi ce trece și tinde către zero”, spunea Dan Șucu, proprietarul Mobexpert, în 2009.
Ne-am petrecut „anii de boom” la cămin sau împărțind chiria visând la astfel de realizări.
Încă de la primul job, s-au năruit toate aceste vise: angajatorii erau preocupați doar de reducerile de costuri – iar noi, derutați de refuzuri, de pesimism și de frustrările generațiilor anterioare de angajați. „Înainte de criză, aveam (și aici începe o enumerare fără sfârșit)…”, spun și acum unii dintre ei.
Poate de aici și nepotrivirea care încă mai există între cerințele angajatorilor și așteptările noastre. Așteptările noastre au fost alimentate de legendele anilor de boom, ani în care, în timp ce studiam în cadrul unor discipline diverse, generațiile anterioare primeau bonusuri uriașe, avansări rapide în funcție etc. Cu toate acestea, mulți dintre membrii generației noastre acceptau să lucreze în Capitala anului 2009-2010 pe un salariu net de 1.000 – 1.500 de lei, nu prea ieșeam în oraș pentru că ne împărțeam timpul între job și facultate și încasam lovituri din două direcții: de la șefi, pentru că «nu înțelegeam nimic», și de la profesori, pentru că «nu veneam la ore».
Acceptam orice ni se servea, spre deosebire de mulți dintre cei mai tineri decât noi, cărora li se reproșează că inventează motive ca să nu vină la serviciu – în situația fericită în care anunță acest lucru.
Într-o piață a muncii caracterizată de precauția angajatorilor, plină de nostalgii, de frustrări, de mituri răsturnate, am crescut treptat, apreciind fiecare pas făcut.
Pe piața locală a muncii există în prezent în jur de 150.000 de angajați din generația „celor de 30 și un pic”, în contextul în care numărul total al celor născuți în jurul anilor ’90 este de 350.000. Restul au ales să caute „legendele” din anii de boom peste hotare, iar puțini au joburi de birou, cei mai mulți dintre ei lucrând în cafenele sau restaurante, fabrici sau ca șoferi. Cei care am rămas –– ne-am asumat să creștem „realist” în continuare.