Angajații unei companii recunosc public că își urăsc directorul și îl consideră extrem de slab. Nimeni nu îl concediază, deși a îngropat firma

Eddie Lampert este un expert în fonduri de investiții cu capital de risc. De-a lungul carierei sale, el a decis să opteze și pentru o carieră în management, preluând conducerea companiilor Sears, un lanț de magazine, și Kmart, un business similar dar concentrat pe vânzarea de produse la reducere, ambele din Statele Unite ale Americii.

Politica sa de management, dominată de strategii greșite, aroganță și deprecierea puternică a acțiunilor companiilor pe bursă, a declanșat disprețul subordonaților săi.

În 2014, Sears a raportat pierderi de 548 de milioane de dolari în trimestrul încheiat la 1 noiembrie, marcând 27 de luni consecutive fără profit. Vânzările lanțului de magazine sunt în scădere de șapte ani, iar furnizorii refuză să mai aibă încredere că vor încasa bani pentru marfa livrată. Pe fondul datoriilor în creștere, compania Moody’s a retrogradat Sears în categoria CC, însemnând un grad speculativ ridicat.

Potrivit Glassdoor, portal specializat în resurse umane, Lampert are cel mai mic grad de susținere din partea angajaților dintre toate companiile din baza de date. Doar unul din cinci angajați mai crede în capacitatea managerială a CEO-ului. Acțiunile Sears s-au depreciat cu 34% în 2014, iar față de nivelul din anul 2007 scăderea este de 70%. Prin comparație, concurenții de la Macy’s și-au crescut veniturile cu 17%, în timp ce discounterul Kohl a raportat încasări în stagnare.

Una dintre cele mai fascinante părți ale poveștii ține de felul în care Lampert și-a aranjat o eventuală plecare din companie. Fondul de investiții pe care îl deține a împrumutat lanțul de magazine Sears cu 400 de milioane de dolari în luna septembrie, ca urmare a problemelor cu lichiditățile, preluând astfel 25 de magazine la o valoare de 16 milioane de dolari fiecare. Acest fapt poate ridica semne de întrebare cu privire la un eventual conflict de interese, dat fiind că de-a lungul timpului Sears a vândut magazine la prețuri cuprinse între 25 și 50 de milioane de dolari, iar riscul de intrare în faliment i-a permis să cumpere la prețuri preferențiale față de ceilalți acționari. 

Desigur, falimentul nu este tocmai cel mai bun scenariu pentru Lampert, din moment ce a investit peste 400 de milioane de dolari, însă termenii contractuali ridică semne de întrebare, Lampert nu poate fi momentan concediat, deși prea puțini angajați mai cred în viitorul companiei sub conducerea sa.

Un manager toxic aflat în fruntea unei companii livrează rezultate mai slabe, mai puțin profit, iar angajații săi sunt demotivați și neproductivi. “Motivarea intrinsecă e un demers complicat și mai ales subtil, care necesită inteligență și creativitate din partea managerilor. E mai simplu să dai cu pumnul. Mai ales că și funcționează. Și apoi să spui că la noi nu se poate <ca la americani>.” Adrian Stanciu, managing partner la Human Synergistics, povestea anterior pentru Business Magazin cum se motivează angajații fără a le da mai mulți bani și cum se obțin randamente și productivitate crescute mizând pe nevoile de bază ale individului de autoîmplinire. În teorie sună simplu, în practică e însă mult mai dificil, dat fiind că managerul trebuie să fie nu doar competent, ci să aibă și abilități denumite generic de leadership. 

Poate cea mai reprezentativă poveste legată de excesul de aroganță în management se leagă de fostul CEO al Enron, Jeff Skilling. Conversațiile cu angajații deveniseră de fapt prelegeri, iar întâlnirile cu echipa – un forum unde acesta distrugea ideile celor care se aflau în contradicție cu punctul său de vedere. E calea cea mai sigură pentru a pierde încrederea și respectul colegilor și de aici consecințele: pierderea subordonaților valoroși și certuri cu alți directori pe seama resurselor și a direcțiilor strategice. În cartea “Why CEOs Fail”, autorii vorbesc însă și despre fața nevăzută a managerului Enron: modul cum mândria lui Skilling s-a transformat progresiv în aroganță. Fără îndoială, încrederea extraordinară a lui Skilling în inovațiile Enron din domeniul comerțului cu gaze naturale și electricitate i-a impresionat pe analiștii financiari. Convingerea că Enron era o companie destinată măreției a crescut moralul angajaților și a contribuit la atragerea celor mai buni și străluciți oameni. De-a lungul timpului, mândria a devenit excesivă. S-a ajuns atât de departe încât, la un moment dat, în holul de la intrarea în companie a fost plasat un banner în care aceștia se autoproclamau: “Compania care conduce lumea”. Acest lucru l-a determinat pe Skilling să spună că societăți precum ExxonMobile vor deveni jucători defavorizați și să facă predicții excesiv de îndrăznețe privind prețul acțiunilor Enron. Plin de încredere în sine, a condus sesiuni de evaluare a angajaților denumite sarcastic “cataloghează și aruncă” în cadrul cărora se ocupa personal de cei care “nu înțelegeau”. Dacă Skilling nu ar fi fost atât de arogant, poate că nu ar fi negat greșelile și nu ar fi dezavuat faptele rele, chiar înaintea Congresului SUA. Aroganța este orbitoare și, aparent, l-a împiedicat pe Skilling să vadă problemele care erau evidente pentru oricine altcineva.