Am tăcut când trebuia să vorbesc, principala greșeală pe care o regretă angajații români

Într-un sondaj realizat recent pe paginile noastre de LinkedIn, peste 650 de profesioniști au răspuns la întrebarea: „Care dintre aceste situații ți-a adus cele mai valoroase lecții profesionale?”, iar cel mai întâlnit răspuns a fost: „Am tăcut când nu trebuia”. Cu mult peste opțiunile „Lucram doar pentru salariu” sau „Am stagnat profesional”, această alegere scoate la suprafață  realitatea incomodă că cei mai mulți dintre noi regretă nu greșelile făcute, ci tăcerile în momente cheie din cariera lor.

Ce spune acest lucru despre cultura profesională în care ne dezvoltăm? Se pare că tăcerea la locul de muncă nu este ceva specific românesc și există studii internaționale care analizează exact acest comportament. Harvard Business Review, de exemplu, a publicat un articol despre „cultura tăcerii” în organizații, arătând că mulți angajați preferă să tacă, chiar și atunci când observă greșeli sau au sugestii valoroase. Motivul ar ține mai ales de teama de repercusiuni, de a fi percepuți ca problematici sau de a pierde oportunități. În multe companii, vocea angajaților devine valoroasă abia după ce au validare externă, ceea ce este un paradox care taie din rădăcină inițiativa. Acest fenomen este explicat și de teoria „spiralei tăcerii”, formulată de cercetătoarea Elisabeth Noelle-Neumann. Ideea teoriei este simplă: atunci când oamenii simt că opinia lor este diferită de majoritate – sau de lider – preferă să tacă, pentru a nu fi marginalizați. Cu cât mai mulți oameni aleg să tacă, cu atât mai greu devine pentru oricine să vorbească. Este un cerc vicios care inhibă dialogul și creativitatea. În România, această tendință este agravată de specificul cultural. Avem o cultură ierarhică, cu o „distanță mare față de putere”, unde opiniile contrare liderului sunt rareori bine primite. Am întâlnit de multe ori ideea că trebuie să „ne știm locul”, să nu ieșim în față, să nu contestăm deciziile. Chiar și când se spune că feedbackul este binevenit, în realitate, exprimarea sinceră poate fi percepută ca lipsă de loialitate sau chiar ca un atac personal. Personal, poate și din cauza meseriei mele, nu simt că am acest regret – nu cred că am tăcut atunci când trebuia să vorbesc. Dimpotrivă, au fost momente în care am vorbit când nu era oportun și am fost penalizată pentru asta. A spune ce gândești nu este întotdeauna confortabil. Nu e vorba doar de curaj, cred eu, ci și de o formă de claritate, să știi ce poți realiza și de ce ești omul potrivit pentru acel drum la care poate aspiri, acel proiect în care vrei să te implici sau poate rol în care îți dorești să fii avansat. Fără să îți demonstrezi potențialul, toate dorințele, chiar și expuse, riscă să rămână simple „tânguieli”. Mi-a rămas în minte un sfat primit într-un interviu recent de la Roman Stoličný, regional manager South East Europe în cadrul companiei de logistică Dachser, interviu pe care îl veți putea citi în ediția următoare a revistei. După o carieră de două decenii în leadership, el spune că cel mai important sfat pe care îl are pentru tinerii aflați la început de carieră este tocmai să își exprime dorințele, întrebările: „Haideți să fim ascultători activi. Oamenii cu experiență sunt adesea bucuroși să-și împărtășească poveștile. Dacă întrebăm, dacă ne apropiem de ei, dacă ascultăm cu adevărat. În fiecare răspuns sincer se află cheia conexiunii, dar și a progresului, a apartenenței la ceva mai mare. Când ești vizibil, când arăți că ești implicat și prezent, se deschid uși”. Într-o cultură în care a vorbi este riscant, fiecare cuvânt rostit capătă greutate. Dar poate exact de aceea trebuie să-l folosim, cu convingerea că, în tăcerea noastră, se pot pierde cele mai importante oportunități.    

Ioana Matei este Editor-șef Business Magazin