Altfel de lumină

Primăvara ploioasă, în metrou, cu miros nesuferit de câine ud și cu lume multă, mai încruntată decât de obicei. Pe scaunul din fața mea stă un tip mare, puțin îngândurat, cu pantofi butucănoși, din aceia ieftini, luați din piață, cu talpa groasă și cu niște ornamente crețe, cam urâte.

Pantaloni cu genunchi, dar curăței, mâini zdravene și muncite. Lângă el o femeie subțire, cu un aer liniștit, mai degrabă tânără, tinerețea aceea fără vârstă, valabilă și la 50 de ani. Fustă gri și haină mai degrabă de mușama.La o zguduitură a vagonului s-au privit și atunci am realizat că sunt împreună; privirea ei s-a luminat frumos, s-a uitat la el cumva special, fără să zâmbească, dar curat, limpede. Pentru o secundă și el a părut mai puțin încruntat și i-au sclipit și lui ochii. Au comunicat și, timp de o secundă, și-au spus cât într-un roman gros. Mi-a făcut bine privirea aceea a lor, o regăsesc din ce în ce mai rar, pe stradă
sau aiurea; o fărâmă am păstrat-o, iar pe cei doi i-am trecut în lista mea de învingători mărunți – se aveau unul pe celălalt, adică stăpâneau toată lumea.

Doi. Hotel scorțos, de superlux, unde se ține o adunare despre viitorul satului românesc după aderarea la Uniunea Europeană. Normal, lipsesc țăranii și nu a fost invitat nici măcar unul sau doi primari de sat; sunt prezenți însă oficiali de la Comisia Europeană, cercetători, sociologi, ceva ziariști.

Pe rândul al doilea de scaune stau două Costume Negre cu Cămăși Albe și Cravate Grena și cu Pantofi cu Botul Ascuțit Foarte, Foarte Lucioși, despre care îmi dau seama mai târziu că au funcții la un minister și la Președinție. Costumul de la minister a stat liniștit, a ascultat părerile vorbitorilor despre satul românesc, s-a cerut la tribună și a vorbit și el ceva, pe urmă a plecat. Costumul de la Președinție a ascultat și el atent și a vorbit, dar de pe scaun. A atras atenția asupra faptului esențial că, în legătură cu satul românesc și cu integrarea în Unuinea Europeană, ne aflăm într-o stare de “asimetrie de atenție”.

Pe urmă a plecat.Cum stăteam mai în spate, nu-i văzusem până atunci ochii; nu i-am văzut nici după ce s-a ridicat și a plecat, pentru că avea ochelari negri. Lumina de pe candelabrele scumpe s-a reflectat o fracțiune de secundă în lentilele negre.
Trei. Margine prăfuită de capitală europeană și un taxi cam rablagit, condus de un tip solid, ras în cap și cu cămașă în pătrățele. Mă ceartă că am urcat în față, dar il ignor; mă ceartă în continuare pentru că i s-a părut că vreau să trântesc ușa, de care, de altfel, nici nu mă atinsesem încă. A închis el ușa. Obosit de ceartă, taximetristul meu a tăcut preț de câțiva kilometri.

Dar nu mulți. “Ce ne facem, dom’le, cu Băsescu ăsta?”, mă întreabă la un moment dat, asta după ce și-a dat seama că lucrez prin presă. Nu m-a lăsat să-mi declin competența în legătură cu modul de întrebuințare al președintelui și a continuat, fără punct și virgulă, dar cu intonații pline de năduf să mă informeze în legătură cu starea drumurilor, cu vilele construite nu știu pe unde, cu modul în care se descurca el odată și cu modul în care unii au pus stăpânire pe unele spații comerciale și cum respectivele spații comerciale își schimbă oferta – prea des pentru puterea de înțelegere a omului meu. Întrebarea retorică “…păi știi dumneata?…” se repeta destul de des; la întrebarea mai puțin retorică “…păi știi dumneata cât costă kilu de slănină?…” am ajuns la gară și a trebuit să-l determin să oprească pentru a coborî, în sfârșit.

Taximetristul a coborât ca să deschidă portbagajul; am profitat de momentul de tăcere pentru a-i comunica că știu cât costă kilu de slănină și că, fără nicio legătură cu toate cele pomenite, cred că lui o să-i fie tot mai greu, în continuare. Am prins în ochii lui o lumină derutată, nu știu dacă era în legătură cu slănina sau cu bacșișul lăsat.