Adrian Vasilescu, BNR: Băncile centrale pregătesc noi creșteri ale dobânzilor (II)

Plec de la următoarele două adnotări:  „Înăsprirea politicii monetare de către BNR a ajutat la întărirea  anticipațiilor inflaționiste!”

„Dinamica PIB-ului arată că economia românească a recuperat bine după pandemie!”

Le-am extras din raportul misiunii FMI, întocmit la finalul unor analize laborioase ale economiei românești.  Astfel de analize, efectuate anual în temeiul „Consultărilor pe articolul IV”, sunt obligatorii pentru toate statele membre ale Fondului Monetar. Misiunea a prezentat public raportul vinerea trecută, la București, într-o conferință de presă.

Cele două adnotări nu sunt scoase din vreun context. Pentru că, în raport, nu sunt  însoțite de niciun fel de explicații. Sunt două accente punctuale – atât! – scrise în stilul laconic,  extrem de precis al FMI, cu care noi, în România, ne-am  obișnuit de-a lungul celor mai bine de trei decenii de când – din septembrie 1990 și până azi – acest important for financiar global și-a trimis aici mai multe serii de misiuni. Mai întâi, la începutul anilor ‘90,  ne-au ajutat să lărgim atât cât era posibil corsetul sancțiunilor financiare de după încetarea de plăți din 1981. Apoi, în împrejurări dintre cele mai diferite,  ne-au ajutat să netezim drumurile către economia de piață.

Aparent, dar numai aparent, cele două adnotări nu au nicio legătură una cu alta. În prima dintre ele, se subliniază că BNR, al cărui obiectiv fundamental este stabilitatea prețurilor, nu doar că a înăsprit pur și simplu politica monetară, dar că a făcut-o matematic. Atât cât era necesar pentru a întări stăvilarele ridicate în calea unuia dintre cele mai mari pericole care lovește în prezent întreaga planetă: inflația! În cea de a doua adnotare, legată tot de o temă de stringentă actualitate,  creșterea economică, analiștii de la FMI nu nominalizează nicio autoritate din România. Dar e limpede că, dacă economia românească în primul trimestru din acest an nu doar că nu a intrat în recesiunea ce se anunța ca iminentă, ci a obținut unul dintre cele mai bune ritmuri de creștere din Europa, un rol l-a avut și dozajul optim al politicii monetare a BNR, care a sprijinit dinamica PIB-ului. Și astel, în esență, devine relevantă legătura dintre cele două adnotări.

 Argumente de necombătut sunt evidențiate în dezbaterea despre strânsa legătură între  creșterea economică și înăsprirea ori relaxarea politicii monetare. Dezbatere ce, de la începutul acestui an, a devenit tot mai aprinsă în toate marile centre financiare din întreaga lume. Iar calibrarea politicii monetare, care a devenit o mare temă, este la această oră o preocupare ardentă în toate băncile centrale din lume.

De altfel, din primăvara lui 2020, de îndată ce criza globală a sănătății publice a început să provoace în serie și alte crize globale, cu impact în economie și în relațiile sociale, băncile centrale din toată lumea au emis semnale prin care înștiințau toți factorii interesați că vor fi obligate să activeze amortizoarele de riscuri. Ce a urmat?  În dezbaterea publică, după numai căteva luni,  a fost luată în brațe tema creșterii dobânzilor de politică monetară. A dobânzilor-cheie! Temă ce a făcut explozie în 2021, prin ianuarie-februarie, când șocul crizei energetice a  dat  foc  prețurilor de consum. Această dramatică realitate a adus în prim-plan o întrebare de importanță capitală: în împrejurarea în care, în lumea largă, o masă critică de bănci centrale, între care Fed și BCE, și-au armonizat politica monetară cu dobânzile zero, ne vom putea despărți râzând de aceste dobânzi? Și mai mult: dacă această despărțire nu va putea fi evitată, va fi ea și posibilă fără provocarea unui șoc greu de suportat?

Acum, când inflația globală a urcat la cote foarte înalte iar răul provocat e deja prea mare, alarmele sună în toată lumea și la toate nivelurile. Pentru că inevitabilul s-a produs: creșterea dobânzilor nu mai poate fi amânată!   Vineri, când Misiunea FMI își prezenta raportul pentru România, Banca Mondială și-a publicat raportul referitor la starea economică a lumii. Iar în planul întâi apare riscul de stagflație. Sunt invocați anii ‘70-‘80, când majorările de rate ale dobânzilor (pe care le-am resimțit și în România) au fost atât de abrupte încât au declanșat o recesiune mondială și o serie de crize financiare. Firește că, acum, când deciziile ferme nu mai pot fi amânate, urgența întâi a devenit evitarea repetării istoriei de acum patru decenii.

Cum anume? Dacă, pentru Fed, BCE și alte bănci centrale, până în martie anul acesta, nu murise încă speranța că focul creșterii prețurilor  ar fi tranzitoriu, în prezent judecățile de valoare în legătură cu acest flagel sunt accentuat diferite. Dilema nu mai este: inflație sau recesiune? Cu alte cuvinte, nu se mai împiedică nimeni de alegerea dacă să fie combătută înflația și lăsată recesiunea să-și facă de cap sau dacă să fie așteptată inflația „tranzitorie” să se retragă singură și în schimb să fie încurajată cu dobânzi aproape de zero creșterea economică. Deviza „dobânzile sus!” a câștigat partida! Pe scenă a urcat o altă dilemă: desigur, opțiunea nu poate fi decât pentru dobânzi real-negative, sub cotele acestei inflații dezlănțuite, dar până la ce limită? De această dilemă se tem și Fed, și BCE! În primul rând,  pentru că implică dozajul fin, o combinație complicată de artă și știință, de fler și experiență; apoi, pentru că sunt de făcut mai multe alegeri extrem de complexe. Iar în acest tip de alegere se îngrămădesc prea multe fronturi, sunt prea multe bătălii de purtat deodată, și marile bănci centrale se văd obligate să susțină cu  arsenalul restrâns al politicii monetare un câmp de confruntare atât de larg.

Dacă pentru  marile bănci centrale inflația actuală este a doua, după cea din anii ‘70-‘80, pentru BNR este… a șaptea! A fost adunată, în istoria atător confruntări, o zestre importantă, o experiență acumulată în condiții reale, într-o lume în care mari bănci centrale, în împrejurări economice diferite de ale noastre, au socotit că fac bine „ieșind din normalitate” și alunecând cu dobânzile de politică monetară spre zero. Banca noastră centrală, în împrejurările date, a învățat matematica dozajului optim și a practicat-o;  a continuat deci să facă  o politică monetară în acord cu realitățile concrete ale României și, totodată, să nu se distanțeze prea mult de ceea ce fac alte bănci centrale, cu deosebire cele din zona noastră. Dobânda-cheie modelată de banca noastră centrală dovedindu-se, de fiecare dată, cea optimă în susținerea acestei strategii.