ADHD-ul national

Bancherul argumentează că am avut o industrie comunistă construită pentru a exista și nu pentru a răspunde necesităților pieței interne sau externe. La aceasta s-au adăugat în acea perioadă o ineficientă alocare a resurselor plus intervenția partidului în decizia economică, alături de sistemul prețurilor unice și controlate de stat sau lipsa de competiție de pe piața muncii. Nimic mai adevărat, și la fel de multă dreptate are și amicul meu când vorbește de cererea redusă și competiție.

Dar cred că este relativ incorect să privim lucrurile doar din perspectiva strict economică. La mai bine de două decenii de la economia planificată și prețurile controlate ale lui Ceaușescu, avem o economie care își găsește destul de greu ritmul și puterea, chiar dacă exporturile au crescut, controlată tot de stat, pe față sau pe căi ascunse, prețuri manevrate și planificări impuse de interese de partid.

Pe de altă parte, fostele întreprinderi socialiste nu au fost privite prea favorabil de niciun oficial român – unii își mai aduc aminte de formularea „o grămadă de fiare vechi„ a primului premier al României postrevoluționare Petre Roman cu referire la industrie. Multe din cele 6.500 de societăți comerciale pe care le administra Fondul Proprietății de Stat la începutul anilor ‘90 or fi fost, într-adevăr, grămezi de fiare vechi, construite aiurea de comuniști cu șapcă și cu nimic sub șapcă.

Dar în jurul nostru au existat aceleași grămezi de fiare vechi ale partenerilor din fostul bloc comunist, din care aceștia au avut puterea de a ridica giganți precum CEZ, PKN sau MOL. Ce i-a lipsit fostului RENEL pentru a deveni o importantă companie energetică regională, de ce nicio companie locală nu a găsit piețe, finanțe și înțelepciune managerială pentru a deveni un nume și o putere economică? Cred că răspunsul transcende simpla stare de fier vechi, conducere centralizată și preț supravegheat și ține și de mentalități, capabilități, dedicație.

Un soi de ADHD național ne țintuiește în zona veșnicului început: de 20 de ani tot începem să construim mari companii, să restructurăm domenii de activitate, să facem parcuri industriale sau de distracție, să construim stațiuni sau să le reparăm pe cele vechi, să modernizăm fabrici sau să construim autostrăzi.

Începuturi fastuoase, promisiuni frumoase, pe urmă ne plictisim, ne pierdem șirul și voința și avem o problemă cu finalizarea. În 20 de ani grămezile acelea de fiare vechi, topite și reașezate în alte forme  – asta e o figură de stil – ar fi putut sta la baza unei economii prospere. Să se abțină cei ce vor invoca multinaționalele și privatizările reușite, acestea sunt păsări mult prea rare, care nu susțin stolul.

Ilustrez cu un model de gândire altfel, de care avem atâta nevoie: imaginea pe care o priviți a fost realizată de Tatsuo Horiuchi, un domn din Japonia, în vârstă de 73 de ani, în Excel. Da, da, acel Excel, al prezentărilor, tabelelor și graficelor. Habar n-am cum a făcut și câtă răbdare i-a trebuit, dar e de încercat în timpul ședințelor sau întâlnirilor lungi, plicticoase și fără finalitate.