Aaron Swartz și privatizarea științei

Declarația Universală a Drepturilor Omului cuprinde în Articolul 27 un prim paragraf care spune așa: “Orice persoană are dreptul să ia parte în mod liber la viața culturală a colectivității, să se bucure de arte și să participe la progresul științific și la binefacerile care rezultă din acesta”. Participarea la progresul științific impune în mod firesc accesul la cunoașterea deja acumulată, pentru că altfel ar fi absurd. În termeni practici, aceasta înseamnă că articolele științifice (pentru că aceasta este forma uzuală în care se prezintă cunoașterea acumulată) are trebui să fie liber accesibile oricărei persoane.

Putem ușor să extindem principiul și la numeroase alte categorii de documente care nu sunt secrete prin natura lor și nu încalcă dreptul la intimitate al altor persoane. De exemplu, imensa majoritate o documentelor produse de organizații finanțate din fonduri publice. În scurta sa viață, Aaron Swartz a susținut acest principiu. Și nu doar ca activist în slujba libertății informațiilor. Dacă recapitulăm realizările sale tehnice vom regăsi mereu aceeași preocupare: RSS servește la distribuirea și agregarea informațiilor, licența Creative Commons (pentru care a realizat mecanismul de marcare în internet) oferă posibilitatea partajării libere a operelor de creație, Reddit este tot o formă de agregare a informațiilor, proiectul Open Library spune totul prin denumire. Ideea este că informația este putere, iar puterea trebuie distribuită pentru a nu deveni abuzivă. Din perspectivă etică, demersul lui Aaron Swartz este justificat.

Discutabile sunt poate mijloacele pe care le-a folosit. Într-un articol publicat în Wired, Danah Boyd (o personalitate în IT) e de părere că “nu avem nevoie de martiri, ci de schimbare” și există multe căi prin care activismul poate produce schimbări culturale, iar confruntarea este contraproductivă. Dar… a fost oare Aaron un “robinhud”? Un articol publicat pe blogul personal de Alex Stamos – un expert în securitate informatică ce a investigat mai toate crimele informatice majore și care urma să depună mărturie în procesul lui Swartz – explică clar și argumentat că Aaron nu a făcut hacking, nu a spart niciun mecanism de protecție și nu a furat nimic.

Rețeaua de la MIT este extrem de deschisă (este politica universității), iar serviciul JSTOR nu are mecanisme de protecție (nici măcar banalul “captcha”) și nu impune nicio limitare (nici măcar un avertisment) privind numărul de documente descărcate. Aaron a scris doar un progrămel care căuta URL-urile articolelor, pe care le descărca prin banala comandă Linux “curl” (exact ca un simplu “Save As”). Nu a încercat să ascundă urmele, nu a șters log-urile, nu a curățat istoria browserului, nu a criptat nimic… În plus, JSTOR (spre deosebire de MIT) nu s-a plâns și chiar a cerut încetarea anchetei.

Imensul ecou al cazului Swartz a ajuns în cele din urmă să pună sub semnul întrebării două chestiuni majore, dintre care prima se referă la sistemul justiției americane. Excesul de zel al procurorilor – care și-au dorit un “exemplu” amenințător – ar mai putea fi scuzat, însă o lege care propune 35 de ani pentru o presupusă “crimă informatică” (care n-a afectat major pe nimeni) nu poate fi considerată decât absurdă, atâta timp cât cineva care ajută o forță teroristă (de exemplu Al-Qaeda) să construiască arme de distrugere în masă riscă doar 20 de ani de temniță.
A doua chestiune (care ne întoarce la Articolul 27) se referă la sistemul publicațiilor academice, ce s-a constituit într-un monopol opac și discreționar. Un exemplu de manual este în acest sens Elsevier, care publică multe reviste cu “factor de impact” ridicat.

Abonamentul anual pentru “Biochimica et Biophysica Acta” costă 20.930 de dolari (altele sunt ceva mai ieftine) și nu e nicio surpriză că editura funcționează cu un profit operațional de 36%, în condițiile în care nici articolele, nici reviziile nu-i costă nimic. Bibliotecile britanice sunt împovărate (65% din buget), iar universitățile din țări mai sărace sunt efectiv excluse din joc.
De fapt, e un joc despre Putere și poate încă e nevoie de “robinhuzi”.