350 de cuvinte pe minut

Peste tot în lume se vorbește enorm despre sistemul educațional. Avizați sau nu, direct interesați sau doar chibiți, toți au convingeri ferme și par să dețină rețetele cele mai bune. Întotdeauna un sistem dintr-o anumită țară este considerat “performant” și, în consecință, un model demn de adoptat, pentru ca în scurt timp să se constate că respectivul sistem este contestat chiar în țara de origine. De exemplu, sistemul american, care cuprinde multe dintre cele mai prestigioase universități din lume. Iar cum o mare parte dintre studenții acestora provin din liceele americane, se poate presupune că sistemul este bun în ansamblu. Când crezi că ai găsit modelul ideal, găsești în YouTube un interviu în care Frank Zappa zice cam așa: “Școlile (americane) antrenează oamenii ca să devină ignoranți cu stil. Îți oferă echipamentul necesar ca să ajungi un ignorant funcțional”. Toată lumea îl aprobă, iar un comentator notează că afirmațiile sunt valabile pentru orice sistem de învățământ din oricare parte a “civilizației industriale”.

Aici însă se ridică două probleme. Prima este de ordin general și voi reveni asupra ei: mai trăim astăzi într-o civilizație industrială? A doua este mai specifică: în prea mare măsură școala românească produce ignoranți nefuncționali, cu un bagaj de cunoștințe sărac, cu abilități de comunicare precare și, cel mai adesea, fără nici o aderență la problematica societății în care trăiesc. În această privință, avem într-adevăr de învățat de la școala anglo-saxonă, iar primul lucru la care mă gândesc este practica dezbaterii (“debate”), care, cel puțin în America, este un sport național cu rezultate vizibile. Un american de pe stradă poate să emită fără probleme câteva fraze coerente despre un subiect oarecare, iar unul educat poate susține o prezentare publică interesantă, în vreme ce la noi auzim cel mai adesea niște păreri alături de subiect într-o română aproximativă în primul caz și expuneri adormitoare în al doilea. Diferența nu este de inteligență, ci strict de educație și antrenament: în școlile noastre, elevul pur și simplu nu are ocazia să se exprime. M-am bucurat cu naivitate când în programa de liceu a apărut o materie numită “Logică și argumentare”, imaginându-mi că va aduce și exercițiul practic. M-am înșelat.

În școlile din Statele Unite, dezbaterile sunt o practică uzuală, cu dublu scop. Pe de-o parte, elevii sunt încurajați să se documenteze din surse diverse pe subiecte interesante și cel mai adesea de actualitate, iar pe de altă parte să susțină argumentat un punct de vedere (adesea se trage la sorți care echipă susține pro și care contra). La o scurtă privire peste tematică, am găsit subiecte precum “Guvernul federal trebuie să-și sporească substanțial eforturile de explorare și/sau dezvoltare dincolo de mezosferă” sau “Impactul căderii bursei de valori asupra economiei”, dar și unele precum “Football or Soccer” sau “Pro și contra uniformelor școlare”. Nu îndrăznesc să-mi imaginez cum s-ar desfășura (dacă, prin minune, s-ar desfășura) la noi o dezbatere la nivel de liceu despre o oarecare politică guvernamentală, iar o dezbatere despre uniformele școlare pe care am urmărit-o pe un forum web românesc a reușit să mă uluiască prin absența aproape deplină a argumentației și abundența frazelor imperative.

Un recent articol din Wired relatează că la un concurs de “policy debate” pentru liceeni (există și campionate), elevii au vorbit la o viteză de 350 de cuvinte pe minut. Iar în acest punct revenim la prima problemă. Dacă acum 10-20 de ani documentarea implica lungi vizite la bibliotecă, zeci de cărți măcar răsfoite și căutări prin colecții de ziare și reviste, astăzi internetul oferă informații abundente, din toate sursele, începând cu tratate academice și terminând cu bloguri sau chiar mesaje de pe Twitter. Problema s-a mutat, deci, de la “căutarea informațiilor” la “selecția informației”, iar informația în exces trebuie expusă într-un timp limitat, motiv pentru care un concurs de argumentație elegantă devine un absurd concurs de “cine apucă să expună mai multe argumente”. Performața nu mai e să găsești informații despre ceva, ci să-ți copleșești cantitativ adversarul. Bun venit în civilizația informațională!

A venit vremea ca profesorul să înțeleagă că internetul a schimbat totul și rolul său de transmițător de informații s-a încheiat. De-acum va avea unul mult mai greu: de antrenor al spiritului critic și al argumentației, adică al capacității de a selecta informația și de a o transforma în cunoaștere. Poate că lumea de mâine va aparține autodidacților bine antrenați.