30 de ani de business, un timp prea scurt pentru ca antreprenorii români să învețe să se asocieze

Dacă trecem în business, progresele au fost evidente, în cei 30 de ani România reușind să-și formeze o clasă de antreprenori, pornind de la patroni și oameni de afaceri.
Ceea ce nu au învățat antreprenorii români după 30 de ani este cum să se asocieze, cum să facă afaceri împreună, cum să facă față concurenței și multinaționalelor care an de an câștigă teren.
Într-o economie competitivă, cel mai puternic va câștiga întotdeauna, pentru că este un proces de anduranță și stabilitate pe termen lung.
Conform unei analize făcute de Impetum Grup, un holding care reunește mai multe businessuri, începând cu CITR, cea mai mare firmă de insolvență, și până la Roca X, un fond de investiții dedicat start-up-urilor din IT, din cele 27.880 de firme cu active între 1 și 50 de milioane de euro, 60% sunt deținute de autodidacți și 80% au un singur sau doi asociați.
Businessul românesc este extrem de polarizat: 660.000 de companii, cu active între 0 și 1 milion de euro, fac 21% din totalitatea cifrei de afaceri, 24.967 de companii cu active între 1 și 10 milioane de euro realizează 23% din cifra de afaceri, 2.913 companii cu active între 10 și 50 de milioane de euro au 17% din cifra de afaceri, iar 729 de companii cu active mai mari de 50 de milioane de euro realizează nu mai puțin de 39% din cifra de afaceri.
50% dintre companiile de impact pentru economia românească sunt în stare de dificultate, conform datelor din bilanț.
Asocierea este un cuvânt care lipsește în businessul românesc, iar rezultatul este cel de mai sus: majoritatea covârșitoare a antreprenorilor români sunt foarte mici, mici și puțini sunt mijlocii.
Dedeman al fraților Pavăl, grupul Fildas-Catena al Ancăi Vlad, Altex al lui Dan Ostahie, FAN Courier, One United, Banca Transilvania, Sphera Group (Pizza Hut și KFC) sunt câteva excepții care au reușit să-și depășească condiția și mulți se întreabă cum au realizat acest lucru.
Antreprenorii români nu au bani, se bazează pe creditele furnizor și împrumuturile de la bancă și preferă să facă afaceri pe cont propriu.
Până la urmă nu ar trebui să fie blamați, pentru că asta vine din istoria noastră de popor individualist, care încearcă mai mult să se apere decât să se deschidă și să intre pe teritoriul altora.
Ion Țiriac, cel mai bogat român, a reușit să ajungă aici printr-un model de business bazat pe holding. Iar pentru fiecare afacere a încercat să găsească un partener care să „muncească”, de cele mai multe ori un grup internațional. Modelul a fost de succes.
De partea cealaltă, Marcel Bărbuț, care în trei decenii a creat AdePlast, dar pe care o boală incurabilă l-a scos de tot din joc, a preferat să scrie în testament ca afacerea să fie vândută, chiar a indicat și cumpărătorul, grupul elvețian Sika, preferând această soluție în loc ca businessul să meargă mai departe cu fiii lui.
Când a fost vândut, AdePlast a avut un profit operațional de aproape 15 milioane de euro, iar elvețienii au plătit peste 150 de milioane de euro, banii urmând să fie împărțiți între copiii lui. Pentru mulți antreprenori români care și-au început businessul în anii ’90 și care acum se îndreaptă spre pensionare, principala problemă este cui transferă ceea ce au realizat. Mulți nu au încredere că urmașii lor pot duce businessul mai departe.
Lipsa culturii de asociere face ca aceste businessuri și branduri românești să nu meargă mai departe decât o generație. La acest lucru se adaugă și faptul că proprietarii nu au construit o cultură de management neutră, care să poată să conducă afacerile mai departe fără probleme.
De asemenea, antreprenorii români preferă să-și vândă produsele sau să se vândă multinaționalelor decât să încerce parteneriate cu omologii lor români. Aceasta este realitatea în care trăiește businessul românesc.
Asocierea, cultura unui management profesionist sunt lucruri pe care cei din prima generație le-au învățat mai puțin.