13 ani de Business Magazin: Povestea primilor zece ani ai Business Magazin. Poze și povești cu suflet din redacție

(FOTO: o parte a redacției Business Magazin din anul 2005)

Avea un teanc de reviste străine din care fluturau o sumedenie de etichete colorate și se îngropa în calculator; pentru moment n-am dat importanță prea mare, pentru că trăiam vremuri interesante la ziar – erau privatizări, se întâmplau lucruri, se mișcau oameni și companii, chiar dacă cifrele oficiale erau cam mici. Numitorul comun al acelor vremuri era speranța, venea integrarea în Uniunea Europeană, iar lucrurile părea a se așeza pe un drum câștigător pentru România.

Pe urmă a fost, într-o după-amiază, o ședință la care am fost întrebat ce cred despre șansele unei noi reviste de business. Am răspuns, superinteligent, „depinde“. Alții au fost mai îndrăzneți decât mine și undeva prin septembrie m-am trezit într-o nouă redacție, la ultimul etaj al unei clădiri de birouri din Arghezi, în spatele Teatrului Național; șef era Laurențiu Ispir, era și tipa subțire, o cheamă Mona Dîrțu și venea de la Iași. Cu totul o echipă de circa 15 oameni, care au învățat, singuri, să croiască o revistă de business altfel decât cele deja existente pe piață; curioșii sau cei nostalgici pot vedea câteva documente din acea perioadă: primul flat-plan, o prezentare a retoricii și conținutului revistei, o organigramă – un simplu act birocratic, pentru că presa funcționa pe cu totul alte coordonate în acea vreme, precum și o programare pentru predarea textelor, un alt exercițiu oarecum birocratic.

Acum vine o perioadă blanc, pentru că vreo lună de zile am adunat cât n-am adunat în ultimele trei existențe, cele 11.734 de pagini care sintetizau declarația de avere a statului român. Este vorba de primul subiect de copertă al revistei – „Cât costă România“ – un articol care analiza situația domeniului public al statului. Documentele erau în format pdf și nu am putut găsi nicio soluție de convertire a lor, așa că am adunat de mână, împreună cu o colegă, mii și mii de pagini înțesate cu clădiri, barăci metalice, simple obiecte sau parcuri turistice, de la fructierele și tablourile din casele de protocol la valorile de inventar ale Casei Poporului (zero lei!), trecând prin estimările peșterii Scărișoara, ale Vulcanilor Noroioși sau ale Cheilor Bicazului (fiecare câte un leu).

Cu totul am obținut în jur de 20 de miliarde de dolari, sumă care pare mare pentru orice pământean obișnuit, dar care nu era decât o ilustrare a modului în care statul își privea și privește și acum averea – pur și simplu un instrument, ceva de muls. O curiozitate pe care o țin minte bine: cabina portarului era prețuită în scripte mai mult decât întreg turnul Televiziunii Naționale; diferența are logica ei, pentru că respectiva cabină a fost construită în vremuri inflaționiste, spre deosebire de clădirea mare, ridicată în perioada comunistă. Și mai curios este faptul că în prezent un astfel de experiment nu ar mai fi posibil, pentru că respectivele documente au dispărut de pe site-ul Ministerului Finanțelor și se ascund sub faimoasa informare „pagina in lucru“ de câțiva ani buni. 

A urmat o perioadă magică; după ani buni de rigoare la agenția Mediafax și la Ziarul Financiar, descopeream plăcerea subiectului, a frazei sau a ilustrației. În privința redacției, o să reproduc aici un text pe care l-am scris la sfârșitul anului 2004, care se cheamă „Poză cu suflet“ și care este ceea ce spune: un instantaneu cu redacția revistei la finele primului an de existență:

„Lumea mea, o mare parte a timpului, începe cu ecranul monitorului. Pe el curg știri, materiale, idei mai bune sau mai rele, scrise, desigur, ceva filmulețe din acelea haioase primite pe mail, mailuri în sine și toate trăsnăile care alcătuiesc totul muncii de la revistă.

Privind pe lângă monitor, primul lucru pe care îl vezi e dezordinea de pe birou, țigări, monede, hârtiile acelea pe care notezi totdeauna ceva important și pe care nu le mai citești niciodată; e un fel de marcă, sau poate o fi și zodia de vină. Privind peste monitor ca de după un gard, dau cu ochii de Liviu. Dacă îmi prinde privirea, face un soi de salut al lui, ridică sprâncenele cu un fel de grimasă simpatică; altfel e concentrat. De obicei scrie, și cred că odată și odată o să-i spun să nu mai lovească tastele așa de tare, nu prea cadrează cu firea lui de poet. Lângă el, în stânga, e Vali. El e marțial și de când i-am dat niște mp3-uri ascultă muzică și dă încetișor din cap, în ritm de rock. Lângă Vali, e Ispir. Și el tot cu căștile, când stă, pentru că e mult mai activ, deh, funcția. Tot lângă Liviu, dar în dreapta, e prima din cele două Adriane. Despre ea pot să spun că are simțul umorului, zâmbește cam la toate bancurile și mai are în față cam toate revistele străine posibile, cele de business. Și mai la dreapta e Mona; nu o văd direct, dar știu că e acolo, pentru că acolo stă cam șase zile pe săptămână. La ea caracteristică e ordinea – hârtii aranjate frumos, dacă vrei să afli în ce stadiu e revista sau unde îți intră materialul, vezi din prima, și frumos colorat. Ba mai are și un soi de planșă cu tot felul de informații utile.

În spatele lor e al doilea rând de calculatoare. Primul de lângă perete e Alex, e grafician, taciturn și talentat. Cam în spatele lui Liviu stă a doua Adriană, ea scrie bine din prima și mai e și tânără speranță a muzicii, pe bune. A doua Adriană e încadrată de cele două Ioane. Ioana Mihai are pe birou o inimioară roșie pe care scrie ceva, dar nu văd ce, iar Ioana Ursu mă rupe cu mausul ei mișto. Lângă ele e Bogdan, el e una din principalele surse ale noastre de mailuri haioase.

Chiar lângă mine, în stânga, e Florența. Și ea are simțul umorului și scrie al naibii de mult. Pe urmă e Raluca, regizor în devenire, care are talentul de a se ocupa de mai multe chestii deodată. Și în capăt de tot e Călin, care tot face și desface guverne și alianțe politice. În dreapta mea, e Adrian, dtp-istul; cred că e pasionat de mașini, sau poate vrea să își cumpere. Mai apoi, Crenguța, cu care am lucrat, într-un fel sau altul, în ultimii zece ani; așa că acum, câteodată, nici nu mai trebuie să spunem ceva, pentru că deja știm ce gândește celălalt. Și în capăt de tot e Olga, care poate să mă surprindă mereu cu câte o găselniță grafică faină.

Prin tot spațiul acesta se mai plimbă Laci, fotograful, pe care l-am făcut «paparazzo de dolari» și care are puterea de a convinge mari business-mani să stea așa cum vrea el“.

Un an mai târziu, din echipa de mai sus plecaseră cam jumătate din oameni, și trebuie să spun că și în anii următori redacția a fost suficient de primenită încât să primească periodic un suflu proaspăt, tineresc, dar și îndeajuns de statornică încât să aibă o continuitate în formă, fond și abordări. Să traduc: am spus pretențios că au plecat oameni formidabili și că au venit oameni la fel de formidabili, în timp ce unii am tot rămas, într-o statornicie nu atât formidabilă, cât durabilă, și de aici a ieșit spiritul propriu, unic, al revistei.