Zmeură aproape gratis

Am fost printre pionierii presei informatice din România și am asistat din postura de “insider” la ascensiunea, apogeul și decăderea revistelor de IT. Este o poveste interesantă privită retrospectiv, pentru că proiectează o perspectivă relevantă asupra atitudinii publicului în privința tehnologiei.Prima fază a fost cea a interesului major pentru “dedesubturi”. Oamenii erau interesați de arhitectura și funcționarea procesoarelor, a discurilor hard sau optice, de facilitățile diverselor sisteme de operare și, nu în ultimul rând, de programare.

Toți vroiau să programeze și mulți chiar o făceau. Cred că am învățat vreo zece limbaje de programare în acea perioadă, fie pentru că le prezentam, fie pentru că le editam pe ale colaboratorilor și era obligatoriu să înțeleg și să verific cu mâna mea. Pe măsură însă ce computerele au devenit mai accesibile – atât ca preț, cât și ca utilizare – s-a trecut într-o altă fază, cea a bricolajului. Cititorii “veterani” erau în continuare interesați de noile tehnologii, dar oarecum mai mult pentru cultura generală. În schimb, pentru noile generații întrebarea nu mai era “cum funcționează”, ci “cum să fac cutare sau cutare lucru”. Orice, de la overclocking sau înlocuirea unui disc hard până la asamblarea unui întreg computer din componente (metoda zisă “pe genunchi”). Cam aceeași problematică și în partea de software.

Evident, revistele au urmat tendința și au devenit din ce în ce mai practice, având acum concurența (dar și beneficiile) internetului. În această perioadă, PC-urile au continuat să se “comodizeze”, așa că interesul pentru bricolaj a scăzut, la fel cum s-a întâmplat cu bricolajul electronic acum câteva decenii. Așa că faza următoare a fost cea a testelor de performanță și a sfaturilor privind achizițiile. Orice produs era trecut prin diverse benchmark-uri, se făceau comparații și topuri, se recomandau pentru anumite utilizări în funcție de rezultate. Dar interesul pentru tehnologia în sine a scăzut atât de mult, încât revista BYTE (etalonul în domeniu) a ieșit din business, urmată în scurt timp și de ediția românească (pe care am avut cinstea să o conduc la începuturi). Ultima fază a fost cea a business-ului IT.

În această privință am fost sincroni cu lumea: așa s-a întâmplat peste tot. Este interesant că și învățământul informatic din școli a mutat, cu timpul, accentul de la însușirea tehnologiilor spre utilizarea lor, din păcate limitându-se adesea la programele de birotică. Așa se face că, deși mult mai familiarizați cu noile tehnologii, printre liceenii de astăzi sunt mult mai puțini cei capabili să scrie un program util decât erau printre liceenii anilor ’90. Desigur, nu toată lumea va avea de-a face cu programarea, dar din ce în ce mai multe aparate sunt computerizate și puțin scripting nu strică.

Cei mai nemulțumiți sunt însă profesorii din mediul universitar (nu doar din zona IT), care se așteaptă ca studenții să aibă deja o oarecare dexteritate în programare, dar cel mai adesea bobocii au doar ceva deprinderi de web design și eventual ceva macro-uri în suitele de birotică. Dacă cel puțin un an de studiu este consumat cu deprinderea programării, rămâne mult mai puțin timp pentru inginerie software și tehnici avansate. Dar nevoia de buni programatori nu scade, ci crește în toate domeniile. Nu doar informaticienii vor avea de-a face cu softul, ci și inginerii, economiștii și chiar medicii.

Acesta este contextul în care Eben Upton și câțiva colegi de la Universitatea Cambridge s-au gândit că ar trebui să încerce să facă ceva pentru a resuscita programarea ca hobby printre elevii de nivel preuniversitar. Era în 2006 și computerele deveniseră tot mai scumpe și mai complexe, cu adevărat mai ușor de utilizat, dar mult mai puțin “prietenoase” cu programatorul. Ca să scrii un program care să arate ceva în Windows e nevoie de o mulțime de abilități și cunoștințe despre sistemul de operare, ceea ce nu este la îndemâna unui începător și poate fi chiar riscant. Ideea lor a fost un computer foarte ieftin și prietenos cu programatorii amatori, care să-i încurajeze să experimenteze.

A durat 6 ani, dar au reușit, iar zilele trecute au fost lansate pe piață primele computere într-un cip, sub numele Raspberry Pi. Sunt două modele, unul la 25 de dolari și celalalt la 35, au dimensiunea unei cărți de credit și n-au periferie și nici carcasă (deocamdată). Procesor ARM la 700 MHz, sistem de operare Linux redus, mediu de programare Python, ieșire HDMI, porturi USB. Iată deci că, după ce telefoanele s-au inspirat din computere, a venit timpul ca și telefoanele să inspire computerele.