Wiki cu infractori și picturi baroce

Este vorba de Homicide Watch, un start-up care prezintă pe internet, de peste doi ani, fiecare crimă comisă în Washington. La site lucrează doi inși, iar volumul de muncă depusă este evident uriaș: fiecare victimă are pagina ei, locul crimei este arătat pe Google Maps, sunt prezentați detectivii care lucrează la caz, suspecții, totul într-un sistem integrat, cu conexiuni, fotografii și tot ce trebuie. Shirky spune că toată afacerea este inovativă și folositoare din punct de vedere social și că așa ar trebui să arate o treabă bine făcută, mult mai bună decât a celor de la Washington Post sau a altora de la televiziunile și radiourile locale.

Am aici niște probleme: jurnalismul este mai mult decât contabilitate și afișarea de fotografii. O știre este mai mult decât o postare a fotografiei unui infractor. Dacă adun toate tâlhăriile din București și prezint fotografiile infractorilor, fac o muncă socială extraordinară, care ar putea, teoretic, ajuta oamenii să nu mai cadă victime hoților. Dar nu fac jurnalism. Fac cercetare, fac sociologie, fac criminalistică, dar nu fac jurnalism. Pot afla care sunt zonele periculoase din oraș și pot stabili că infracționalitatea este extrem de răspândită într-un anume grup social. Dar nu fac jurnalism.

Jurnalism înseamnă emoție, înseamnă să găsesc acel caz dintr-o mie care este reprezentativ și să-l transform într-o poveste care să miște omul din fotoliu. Homicide Watch a fost, pentru moment, salvat: circa 1.000 de oameni au donat în jur de 40.000 de dolari. Din punct de vedere al standardelor americane, numărul celor ce au donat este mic și nici suma strânsă nu este prea mare. Este un răspuns al oamenilor elocvent, care dă o măsură pentru, repet, munca uriașă a celor doi jurnaliști de la HW. Poate că oamenii nu țin musai să beneficieze de o wiki cu infractori, chiar dacă le spui că le este folositoare. Poate că oamenii știu să aleagă și să facă ierarhii mai bune între rezultatele muncii celor de la Washington Post și a celor de la Homicide.

Pictorul de astăzi a știut și el, la vremea lui, ce vor oamenii și a stabilit canoane și reguli. Este vorba de Charles Le Brun, proclamat de Regele Soare cel mai bun pictor francez; a decorat Versailles, inclusiv Galeria Oglinzilor, a condus academia regală de pictură, a dat tonul în Paris și a făcut avere. A emis opinii ferme de genul “cel care pictează la perfecție peisaje este superior celui care nu pictează decât fructe, flori sau scoici” sau “cel care pictează animale vii este mai de prețuit decât acela care nu reprezintă decât lucruri moarte și fără mișcare”.

Dar nici judecățile de valoare, nici aprecierile Ludovicului și nici averea și nici măcar îndârjirea cu care a pictat, pentru că Le Brun a lăsat o sumedenie de opere în urma sa, nu i-au adăugat vreo fărâmă de geniu. Le Brun rămâne drept un pictor corect, zelos, talentat și bun desenator, dar lipsit de fărâma de geniu necesară artistului adevărat. Iar operele sale sunt plăcute de privit, aduc valoare ansamblului, dar nu sunt nici ținute minte și nici prețuite mai mult decât vopseaua consumată.