Vorba unui indian despre liderii politici: „Dacă ți-ai cumpărat cîine, de ce să latri singur? ! ”

Cercul închis al politicii

Marele publicist Tudor Arghezi a semnalat în mai multe rînduri cercul închis pe care-l reprezentau partidele politice din vremea sa. O dată constituită, clasa politică își închide porțile, pune lacătul și trage obloanele. Nu se mai poate parveni înăuntru din afară nici pe fereastră. Chestiunea e abordată de exemplu în tableta Epistola către Tit, din Bilete de papagal, 1 august 1928.

Peste cinci luni, în 6 decembrie 1928, scriitorul pune din nou problema pe tapet prin textul Generalul Alevro din Bilete de papagal.

De data asta, Tudor Arghezi se oprește asupra unui aspect aparte al clasei politice autohtone semănînd cu o eprubetă cu dop:

Numărul mic al oamenilor politici, efect ale folosirii și refolosirii ca pe niște materiale dispuse recondiționării, face ca aceleași persoane să treacă prin toate demnitățile:

„Abținerea de la manifestarea cetățenească a presei, împiedică la un examen al situațiilor grele, calculul de probabilități favorabile și obligă publicul care gîndește și caută să se resemneze, la reluarea oamenilor și la reîntrebuințarea lor. Jocul politic, dar într-un circ închis, pentru bucuria cailor și a lacheilor, este așa întocmit încît în toată țara, cu o populație de șaptesprezece milioane, oamenii politici să fie numărați pe degete și reduși la două, trei grupări de cîte cîțiva.

Dar chiar în lăuntrul unui partid, selecționarea pentru șefi după accederea la putere, vizează doar o grupare, o fracțiune, o gașcă, am zice noi:

„Adevărul este că selecționarea se face numai în interiorul partidelor politice, și nici acolo din cantitate ci din fracțiuni. O fracțiune dă pe toți demnitarii, cea mai apropiată de șef, și cum șeful e simțitor mai ales la meritele destinate să-i facă plăcere, calitatea selecționată nu e întotdeauna de rangul întîi. Așa s-au petrecut lucrurile în mai toate guvernele trecute”.

Caragiale semnalează

„Partidele politice în înțelesul european al cuvîntului, adică întemeiate pe tradițiune, pe interese vechi sau noi de clasă și prin urmare pe programe de principii și idei, nu există în România. Cele două așa-numite partide istorice, care alternează la putere nu sunt în realitate decît două mari facțiuni, avînd fiecare, nu partizani, ci clientelă”. (I.L. Caragiale, „1907. Din primăvară pînă-n toamnă. Cîteva note”)

N.B. Cele scrise de gazetarul politic în urmă cu aproape un secol au nevoie, pentru a le atribui actualității de o nuanțare. Nu-i vorba azi de două facțiuni, ci de mai multe. Fiecare așa-zis partid n-are partizani, ci clientelă.

Eternul oportunism valah

Mareșalul Antonescu, adus la Palat prin șiretlic, e arestat și vîrît în fișet ca un geamantan la Mesageriile din Gară. Directorul SSI, Eugen Cristescu, și Directorul Siguranței Jandarmeriei, C. Robescu, află de eveniment. Știți ce fac? Nu se pun în mișcare pentru a-l salva pe șeful statului și, prin asta, regimul din care făceau parte. Nu se apucă să contacteze persoanele loiale Conducătorului. Dau fuga la Legația germană. După ajutor pentru o contralovitură de stat? Nu. După vize pentru a o șterge în Elveția.

Valabil mai ales azi

Scrisori către tovarășa Ana, volum iscălit de Ion Calafeteanu, redă fragmente dintr-un raport trimis Anei Pauker, ministru de Externe al României comuniste, de Simion Bughici, ambasadorul României la Moscova, la începutul lui 1951. Omul Anei Pauker relatează cele spuse de A. Vîșinski, ministrul de Externe sovietic, la recepția de la Ambasadă, din 30 decembrie 1947. Diplomatul rus le-a povestit celor prezenți, off the record, întîmplări de la recenta sesiune a Adunării Generale a ONU:

„La un moment dat – arăta Simion Bughici – tovarășul Vîșinski a spus: «Să vă spun o anecdotă din lumea politică. Îl văd aici pe E(h)renburg și îl previn că nu este publicabilă.

La Adunarea Națiunilor Unite, la una din ședințe, Truman a fost întrebat de reprezentantul unei țări referitor la o chestiune la care acesta nu avea ce să răspundă și nu-i era plăcut să spună ceva. Ca să scape de insistența celui ce pusese întrebarea, Truman a spus: – Eu îl am pe Acheson pentru întrebări. Întrebați-l pe el. Un delegat indian îi spune atunci lui Truman: – Eu înțeleg lucrurile cam așa cum sună un proverb indian: dacă ți-ai cumpărat cîine, de ce să latri singur?!»”.

Ion Calafeteanu redă acest fragment pentru a demonstra ce-i scriau Anei Pauker oamenii săi de la diferite ambasade.

Eu însă l-am transcris pentru zicerea delegatului indian:

„Dacă ți-ai cumpărat cîine, de ce să latri singur?!”.

Zicere valabilă pentru toate situațiile politice (interne și externe) în care cei mari îi folosesc pe cei mici pe post de lătrători!

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cistoiublog.ro