Arta si societate

VIP - Vlad Ionuț Popescu, acest Zeus al libertății de exprimare artistică

10 iunie 2024 · 20 min de citit

de Georgiana Gheorghe, colaborator, femeie de afaceri, pasionată de artă

„The only way to deal with an unfree world is to become so absolutely free that your very existence is an act of rebellion” (Singurul fel în care poți face față unei lumi lipsite de libertate este să devii absolut liber, astfel încât însăși existența proprie să fie un act de rebeliune – n. red.) este una dintre frazele cheie în filosofia absurdului camusian. Aici m-a dus cu gândul discuția cu Vlad Ionuț Popescu, pe care, ca să fac economie de caractere, o să-l numesc VIP în continuare. Un tânăr actor de doar 25 de ani care are deja în portofoliu o sumedenie de proiecte artistice de teatru și de film. Un tânăr nu doar talentat și carismatic, inteligent și pragmatic, ci și foarte sensibil și disciplinat, dar mai ales serios în munca sa. L-am văzut prima oară acum vreo trei ani în spectacolul „Medea’s Boys“, care s-a jucat până luna trecută la Apollo111 cu casa închisă, timp de vreo 6 -7 ani. De curând, regizorul Andrei Măjeri și echipa artistică au decis să oprească și să caseze spectacolul, întrucât actorii au crescut, s-au maturizat și nu prea mai încap în pielea argonauților imaginați de regizor. Și în fond, e lucru știut că mai bine te oprești în glorie, decât să tragi un vas de croazieră cu căluți de galop, în loc de căluți de mare. Oricum, același vizionar regizor Andrei Măjeri, proaspăt premiat la Gala UNITER cu premiul pentru cea mai bună regie de teatru, l-a distribuit iarăși pe VIP în spectacolul fenomen „Cine l-a ucis pe tata?” – spectacol pe care am avut șansa să-l văd încă de la premiera din decembrie 2023 și care de asemenea se joacă cu casa închisă la Teatrul Metropolis și prin festivalurile în care e invitat, adică la toate, așa cum am anticipat. Aici a fost maximă întâlnirea mea cu VIP, care m-a descompus efectiv în multiple ecuații în momentul în care a intervenit vocal cu o reinterpretare a melodiei „SOS d’un terrien en detresse”, care a pus punctul sub semnul întrebării din titlul spectacolului. Nu are el rolul central în spectacol, însă eu doar pentru el am avut ochi și urechi, căci pe mine, dacă îmi aduci și voce în spectacol fără ca el să fie musical, m-ai cucerit instantaneu. Între timp, îl mai văzusem în „STOP THE TEMPO”, la Teatrul Dramaturgilor Români, în care joacă rolul unui hipster simpatic, care reușește alături de Mihaela Velicu și Silvana Mihai să scurtcircuiteze petrecerile din toate cluburile din București, plus din câteva malluri și supermarketuri. Un reset de la realitatea haotic-consumeristă pe care o trăim cu toții, de la GenZ și mileniali, la yuppies și boomeri, dat de un text cool al Gianinei Cărbunariu, pe o regie șmecheră a Marei Oprea, cu dans și combinații de 3, luate câte 2, un spectacol la care se râde cu lacrimi. Trebuie să-l prindeți neapărat, când se joacă; din păcate, prea rar, în opinia mea.

Vlad, așa foarte tânăr cum este, este un actor complet. Profunzime în abordarea rolurilor, aptitudini vocale și coregrafice, o alură fluidă, care îl ajută „să ducă” personaje de tot soiul și niște ochi albaștri hipnotizanți ca luciul apei. O fire rebelă, care iubește libertatea și vrea să guste cât mai mult din nectarul dulce al ei, un tip franc, care îți spune cam tot ce gândește, elegant dar direct, un actor care își investește resursele proprii de energie și talent în proiecte despre care simte că îl dezvoltă artistic, îl provoacă să se îmbunătățească, să se cunoască, să-și depășească anumite limite. Un tânăr smart, care nu își dorește cu tot dinadinsul să fie angajatul vreunui teatru în mod special, dar nici nu respinge această idee, un artist curajos, care preferă provocările, diversitatea și avantajele de a colabora cu multiple teatre, atât din sectorul public, cât și din cel independent. La întâlnirea pe care am avut-o la bistro-ul Shift, vizavi de Teatrul Metropolis, a fost punctual și a ales o masă din cele două de pe terasa etajată, semn că îi place să joace la înălțime și să privească lucrurile în perspectivă, în ansamblul lor, dar și că preferă intimitatea spațiului personal. Am vorbit vrute și nevrute cu Vlad, despre părinți și susținerea necondiționată pe care familia i-o acordă, despre sexualitate și cum aceasta nu ar trebui să definească oamenii, ci bunătatea și faptele lor, despre admiratori și admiratoare (fiica mea și colegele ei sunt abonate la spectacolele lui), despre „Învierea” lui Tolstoi, despre vise și cum să rămâi ancorat în realitate ca să ajungi la luxul de a trăi în viața asta și nu în alta. Foarte atent cu timpul său, știe că acum e momentul lui și al generației lui. Are o încredere și o stimă de sine de invidiat, mai rar întâlnite la cei de vârsta lui, lucru care îi oferă și o siguranță în ceea ce face și spune. M-a impresionat extraordinar întâlnirea cu el. O ambiție de a reuși deloc toxică, asezonată cu multă muncă și talent, echilibrată de calitatea și succesul proiectelor artistice în care este implicat și experiențele de casting mai puțin fericite. Nu am reușit să văd filmele în care joacă, însă cel mai recent care îl are în distribuție, „3 kilometri până la capătul lumii”, tocmai ce a încasat un premiu Queer Palm în competiția de la Cannes de luna trecută și va fi lansat oficial în cinematografe, foarte curând.

Doamnelor, domnilor, ochii larg deschiși pe acest Zeus al libertății de exprimare artistică! Garantez experiențe apolonice și dionisiace, alai de bacante și fauni înlănțuiți și dezlănțuiți.

BIOGRAFIE

„Mă numesc Vlad Ionuț Popescu și sunt un tânăr actor în formare. Am terminat UNATC în 2022 (master) și am avut parte până acum, de multe experiențe minunate în domeniu. Îmi place să cred că respectul nu are legătură cu sfera formalului și că vârstele sunt doar niște întâmplări aleatorii care nu definesc raporturile de putere dintre oameni. Îmi ocup timpul liber cu filme, lecturi, prieteni și familie. Sunt într-un conflict permanent cu mine însumi și cu autoritatea. Mă interesează viața, în toată complexitatea ei. Văd doar frumosul din oameni, nu port pică și sunt conștient că majoritatea oamenilor sunt guvernați de frică. De aceea, înțelegerea, empatia și ascultarea fac parte din arsenalul meu cu care dezarmez răutatea. Cum de la o zi la alta devin alt om, încerc să păstrez intacte valorile mele și să rămân sincer, atât în dialogul cu ceilalți, cât și în monologul interior. Sunt o carte deschisă, ghidată de curiozitate față de ființa umană în raport cu ea însăși și cu mediul înconjurător.”

N-o să te întreb despre flori, fete sau băieți, ci despre teatru, film sau seriale TV. Ce preferi? Care dintre abordări consideri că îți aduce o mai mare satisfacție profesională, o bucurie și împlinire personală?

Când am început această călătorie, nu aveam prea multe opțiuni, așa că am intrat intr-o trupă de teatru ca mai apoi să înființez chiar eu una, alături de domnul profesor Dănuț Solcan – voi reveni la dumnealui puțin mai încolo. Teatrul a fost la început. Ce mă atrăgea în schimb cel mai și cel mai tare era cinemaul. Dar la filme puteam doar să mă uit și nu știam cum aș fi putut lua contact cu acea lume, prin urmare doar consumam multe filme, în prostie. Despre TV n-am încă o părere clară. Mi-aș dori să apară din ce în ce mai multe scenarii bune, necopiate, originale, și sunt entuziasmat de interesul pe care îl arată Netflix față de piața din România. Din experiența mea – which happens as we speak – e fun în televiziune, comediile sunt bune la noi. Prin urmare, pot spune că am o apetență față de cinema – folosesc cuvântul „cinema” pentru că spre deosebire de teatru, e un domeniu de care sunt interesat în totalitatea lui (scenariu, regie, producție, imagine), nu doar ca actor. Iar din poziția de actor – strict din poziția de actor – simt că în film oamenii sunt mult mai locked in decât în teatru, probabil datorită banilor și a presiunii faptului că nu e efemer, că rămâne. Nu peste tot, ce-i drept. Eu mă raportez la fel la ambele. De fapt, mă implic cu același elan atât în teatru, cât și în film, pentru că i simply love my job (îmi iubesc munca – n. red). Mă motivează poveștile care merită spuse și personajele care mă ajută să evoluez.

În ce spectacole de teatru joci în acest moment, în ce proiecte de film și TV ești implicat?

Momentan, în stagiunea curentă, am jucat în zece producții diferite, în mai multe teatre din București: „Criză.Kit de supraviețuire” la Teatrul Masca, „DN83” la Replika, „Stop the Tempo!” la Teatrul Dramaturgilor, „Cine l-a ucis pe tata?” la Teatrul Metropolis, „Pădurea Spânzuraților” la Teatrul Național București, „Medea’s Boys”, „Sara/Mara” și „Câinele mamei mele” la Apollo111, „Efecte Secundare” la unteatru și „Viață bună” la Teatrelli. Ultimul e work in progress, premiera oficială va avea loc stagiunea viitoare. Acum repet la „Romeo & Julieta” la Teatrul Bulandra și filmez la „Atletico Textila”, un serial de la PRO. Recent a avut loc premiera la Cannes a filmului „Trei kilometri până la capătul lumii” în regia lui Emanuel Pîrvu, din a cărui distribuție fac parte, în rolul lui Ciprian, și urmează să iasă mai repede de cât mă așteptam „Anul nou care n-a fost” în regia lui Bogdan Mureșanu, unde îl interpretez pe Vlad. Pe 30 mai se va lansa o docudramă în Olanda, „The Art of Stealing” în regia lui Jorien Von Nes și am și o scurtă apariție în filmul Gabrielei-Virginia Șarga și al lui Cătălin Rotaru, „Unde merg elefanții?”. Curând voi începe filmările la un nou lungmetraj despre care încă nu pot vorbi și repetițiile primului meu one-man show cu premiera TBA la Replika. Plus alte câteva proiecte despre care doar am discutat și despre care voi afla mai multe detalii în viitorul apropiat.

Mi-ai spus ca lucrezi încă din primul an de facultate. Câte roluri ai avut până acum? Cum vin proiectele? Mergi la castinguri sau ești solicitat pur și simplu? Eu te-am văzut în spectacole foarte moderne, progresiste, care se adresează unui public dezinhibat și fără prejudecăți. E datorită faptului că, nefiind angajat în echipa unui teatru, ai libertatea de a alege? Tu alegi proiectele sau proiectele ți se potrivesc ție?

Nu știu exact câte roluri am avut. Dar da, am avut norocul să iau un casting încă din anul I, la Teatrul Excelsior. Chiar dacă mi-am pus școala în cap. Asta cu venitul de proiecte diferă. Pentru majoritatea dau probe. Au fost doar câteva excepții în care oamenii știau ce vor și se gândeau ca mă potrivesc. Cât despre tipul de proiecte în care mă regăsesc, nu cred că are legătură neapărat cu statutul meu de liber profesionist. Sau poate pe alocuri are. Această libertate de care vorbești mă ajută să experimentez diverse convenții și îmi asigură și acel timp de relaxare de care am nevoie. Cred că la toate proiectele la care am lucrat, a fost cu bucurie. Și cred că sunt foarte diferite. Dacă există vreun criteriu de alegere din partea mea, este acela de a nu mă regăsi în aceeași ipostază de mai multe ori, fie că e vorba de rol sau convenție. Aș risca să rămân în zona de confort, să recurg la aceleași mecanisme. Prefer să explorez, să caut permanent. Mă gândesc la mine – time will tell (timpul va spune – n. red.) dacă e bine sau nu – ca la o afacere pe două picioare. Nu exclude deloc calitatea artistică, ci din contră, o implică. Afacerea despre care vorbesc, adică eu, nu are legătură cu banii, ci exclusiv cu sinele și cu propriile căutări artistice. Nu am un agent care să facă asta în locul meu. Iar zona de confort mă stresează. It’s weird to say that, right (e ciudat să spui asta, nu? – n. red.)? Dar oricât de mult m-aș păcăli, proiectele mă aleg le mine, nu invers. Alegerea apare atunci când, din păcate, se suprapun mai multe oferte.

Din discuțiile pe care le-am avut îmi pari a fi un om cu un plan. Ce planuri artistice ai pentru vara asta și ce pregătești pentru stagiunea 2024-2025? Unde mai strecori și puțină relaxare? Nu crezi că „arzi” prea repede, că te întrebuințezi și epuizezi? Cum îți echilibrezi viața profesională cu cea personală? Când mai ai timp de citit? Ce gen de lecturi preferi?

Mă pricep destul de bine la „echilibru”. Cum ai spus și tu, pare că sunt un om cu plan. Nu știu despre asta, dar te asigur că sunt un om cel puțin calculat. Și am intrat într-o nouă etapă a vieții. Am devenit mult mai responsabil, în special în ceea ce privește energia mea. Sunt foarte atent la oamenii cu care mă înconjor. Cercul meu devine din ce în ce mai restrâns. Nu mai practic „ieșitul de duzină” decât dacă serbez ceva. Letterboxul meu, TV Showtime-ul și Goodreadsul meu arată impresionant. Lecturile mele sunt diverse, acoperă o arie foarte largă de subiecte – filosofie, psihologie, religie, politică, metodologie, beletristică de toate felurile. Am rezervat vacanțe și plecări. Life is pretty good to me right now (Viața mea este destul de bună, acum – n. red.). Sper să rămână așa. Sper să rămân sănătos la minte, la trup și la suflet. Cât despre această așa-zisă „epuizare”, nu cred în ea și, dacă mă resimt, iau măsuri imediate – tocmai ce am ieșit din două proiecte ca să pot avea timp și pentru mine – pentru a mă relaxa. Sunt mult prea pasionat de complexitatea acestei meserii. Și sincer, prefer să trag de mine acum, la 25 de ani, decât mai târziu, când vor apărea și responsabilități la care nici nu vreau să mă gândesc în momentul de față. Voi avea timp de relaxare începând cu vârsta mijlocie, când sper eu, voi fi deja într-un punct care-mi va permite luxul de a-mi alege real proiectele în care vreau să investesc timp și suflet.

Cum te-au susținut părinții în alegerile tale? Care e relația cu ei?

M-au susținut, mă susțin și mă vor susține. Activ, ca și cum fac parte din meseria asta. Și ei, dar și bunicii mei. Știu tot ce mișcă. Sunt prietenii mei, mai mult decât orice. Și oamenii cu care mă sfătuiesc în legătură cu orice. Sunt mândri de mine. Și nu exagerez când spun că ei sunt norocul meu. Capacitatea lor de înțelegere, de empatie și de dăruire sunt ieșite din comun, în special pentru generația lor. Sau pentru mediul din care provin. Reușesc să-mi asigure toate condițiile pentru a putea face ceea ce iubesc. Până și traumele transgeneraționale din partea lor m-au ajutat, ceea ce e amuzant și liniștitor. Dar această transparență între noi e și dureroasă. Sunt șocați de sistemul în care activez. Sunt dezamăgiți că există și aici relații. Că noi, ca actori, nu suntem protejați de nimeni și de nimic. Că nu ne știm drepturile și că suntem exploatați. Pentru că banii sunt puțini și că poți trăi din asta doar dacă te învârți până amețești și pici – asta dacă vrei să îi faci din proiecte care te hrănesc creativ, emoțional și intelectual adică. Suferă mai mult decât mine atunci când trăiesc o nedreptate sau când cineva mă tratează ca pe un număr.

Pentru ce rol/spectacol ai avut casting și ai ratat rolul?

Am dat multe castinguri pentru care nu am fost luat. Prefer să nu le enumăr.

Mergi la spectacole să–ți vezi colegii?

Da, când îmi permite timpul, o fac. Mă inspiră foarte mulți colegi de generație. Unii pentru profesionalismul lor, alții pentru sensibilitatea lor, pentru spiritul ludic sau simțul firescului – sau toate combinate. Și multe altele. Suntem o generație aparte. Și norocoasă. Sper ca cei care au putere decizională să vadă aceste aspecte cât mai repede.

Ai un mentor? Mai păstrați legătura? Ce impact are/a avut asupra ta?

Da. Dănuț Solcan. Mentor în adevăratul sens al cuvântului. Pentru că mentori îi pot considera și pe ai mei. Sau pe doi regizori cu care am lucrat până acum. Domnul profesor Dănuț Solcan în schimb a fost acolo când aveam nevoie de un model și de un om care să mă vadă. Cred că după atâția ani, ce ne leagă de fapt este perfecționismul și credința. Că lucrurile sunt bune, dar pot fi și mai bune. Că nu putem fi mulțumiți, ci doar recunoscători. Și în mod special, că dacă avem credință, vom găsi întotdeauna o modalitate prin care să „răzbim noi cumva la lumină”.

Dar un actor preferat care te inspiră?

Caleb Landry Jones. Pe lângă toți actorii de la noi din țară pe care îi admir, cărora le-am studiat munca și unii alături de care am avut norocul să lucrez, dar și pe lângă actorii din afară pe care i-am devorat în perioada mea incipientă de formare, Caleb Landry Jones mă obsedează de ceva timp. Mult spus obsedează. Mai sunt câteva nume de actori 30ish care mă inspiră, dar Caleb Landry Jones e THE GOAT. Doar o chestiune de timp până când va ajunge la publicul larg. Dar pare că nu vrea sau nu caută un statut de vedetă.

De curând, pentru unul dintre spectacolele care umplea sălile din Apollo 111 – „Medea’s boys” – s-a decis întreruperea și casarea. De ce, dacă unul dintre criteriile reprezentațiilor, mai ales în teatrul independent, este vânzarea de bilete? Cum se iau deciziile în privința asta?

Nu am vrut să îl lăsăm să intre în comă. Am preferat să îl terminăm sus.

Ești un bărbat tânăr, educat, foarte talentat, frumos, ambițios, implicat în multe proiecte artistice, cu o carieră în ascensiune. Bănuiesc că nu sunt prima sau singura care ți-a spus. Cum îți afectează asta ego-ul? Cum simți că se raportează colegii de breaslă, în special cei cu care ai și împărțit de-a lungul timpului scena, la succesul tău?

De doi ani fac progrese vizibile în lupta cu ego-ul. Terapeuta mi-a confirmat că nivelul meu de narcisism este optim. Sunt atât cât trebuie să fiu pentru a avea grijă de mine și de drumul meu. Dar sunt într-un dans continuu cu ego-ul, dans pe care încep să îl conduc. Doar gura va fi de el în timp, simt că îi vin de hac. Tind deja să mă dedic altora, dar fără să uit de nevoile mele. Și legat de succes… nu cred că am. Cred doar că sunt pe drumul cel bun. Știu unde vreau să ajung, ce vreau de la actorie. Și în fiecare zi, cu fiecare nou proiect, mai descopăr câte ceva despre mine și despre viață. Dorințele mele sunt la fel de inconstante ca vântul, de aceea nu mă mai ghidez după ele. Habar nu am ce înseamnă succes în meseria asta. Fiecare actor caută altceva prin munca pe care o depune. Iar competiția e o iluzie pentru mine. Una care uneori poate fi benefică, dar care alteori te poate destabiliza.

Mi-ai spus că ești preocupat de zona politică, de ce se întâmplă în societate și că îți place să te implici civic. Dezvoltă puțin.

Politica face parte din viața tuturor, fie că îi acordăm atenție sau nu. Prefer să fiu informat, la curent cu tot ce mișcă. Caut proiecte care ridică probleme de natură socio-politică și, dacă vocea mea va conta într-o bună zi, mă voi implica activ în bunul demers civic, cel puțin al domeniului din care fac parte. De mic am avut o înclinație către această zonă – am fost într-un partid când eram în liceu, ca trainee, și am făcut vizite la Parlamentul European – prin urmare nu reprezintă doar un moft. Mai degrabă o datorie, poate singura.

Joci în multe teatre independente, de proiect, publice, filme, seriale TV și mai nou și într-o serie de reclame TV pentru un operator de telefonie mobilă. Ești asaltat de admiratoare și admiratori în inboxul mesageriei pe rețelele de socializare? Întorc capul după tine pe stradă, te opresc să vorbească cu tine?

Primesc, dar din alte considerente *wink*. Întorc, dar din alte motive *wink*. Nu cred că sunt recognoscibil. Nu caut să fiu recunoscut.