Victimele războiului din Ucraina devin deschizători de drumuri la Cernobîl - VIDEO

Și Vadim Minzuyk a fugit și și-a luat ideile de afaceri cu el. Acestui pionier, Cernobîl îi oferă șansa unui nou început și, de ce nu, a succesului. Despre el scrie BBC într-un reportaj intitulat „Oamenii care s-au mutat la Cernobîl”.
În fiecare zi, Vadim Minzuyk își plimbă câinele de-a lungul gardului de sârmă înalt care marchează începutul zonei de excludere. Este locul lui preferat, unde se bucură de ciripitul păsărilor și de liniștea pădurii.
„Este ca și cum ai trăi în nordul Finlandei sau în Alaska“, spune Vadim. „Această zonă are cea mai mică densitate de populație de oriunde în Ucraina – doar două persoane pe kilometrul pătrat.“
În orașul de unde a plecat, Horlivka, din estul Ucrainei, Vadim era un întreprinzător cu afaceri de un milion de dolari pe an. Însă după ce orașul a ajuns pe prima linie a frontului, lovite de artilerie, fabricile și depozitele sale odinioară înfloritoare au fost rase de pe fața pământului – pe locul unora dintre ele sunt acum doar cratere. Horlivka este încă pe linia frontului.
Vadim își amintește că îi putea vedea prin fereastra din spatele casei pe rebeli ridicând o baricadă chiar din gardul său de la grădină. Uneori, cele două armate ajungeau la numai 100 de metri distanță una de alta.
Timp de peste un an, familia sa trecea prin verificări zilnice de identitate la punctele de control militare din oraș. Au văzut cadavre lăsate pe marginea drumului. Au fost chiar martori la o crimă, când un om a fost scos din mașină în fața lor de rebeli și executat ziua în amiaza mare.
După ce și-au scos copiii din oraș, Vadim și soția sa au plecat și ei. Fugind cu mașina din Horlivka, au lăsat totul în spatele lor.
Timp de mai multe luni, trăind din economii, Vadim a călătorit prin Ucraina în căutarea unor șanse prin care familia să reînceapă o viață normală. Într-o zi, a primit un pont.
O rudă a auzit despre o proprietate ieftină de vânzare pe lângă Cernobîl. S-a dus să vadă un siloz de cereale abandonat în satul Ditiatki. Situată la marginea zonei de excludere, proprietatea era ieftină și suficient de aproape de capitala Kiev (115 km) pentru a deveni o oportunitate de afaceri viabilă.
„Acoperișul curgea acolo unde localnicii scoseseră tot metalul. L-am întâlnit pe proprietar și am ajuns la o înțelegere ieftină.“
A cumpărat depozitul cu 1.400 de dolari și alte trei case pentru doar 240 dolari, le-a conectat pe toate la rețeaua de electricitate și și-a deschis un mic furnal de oțelărie.
„Strategia mea a fost să încep o afacere prin producerea unui produs făcut din deșeuri. Primul an a fost cel mai dificil, dar în ultimii doi ani a început să-mi meargă mult mai bine“.
Vadim a recrutat șapte dintre foștii săi lucrători din Donbas, oferindu-le cazare. Pentru aceasta a transformat una dintre casele sale în cămin.
„Pot să-mi câștig traiul prin muncă și să-i ajut pe muncitorii mei să facă și ei bani. Eu sunt cel mai mare contribuabil aici în sat. Până la urmă sunt ucrainean și vreau să-mi ajut țara.“
Vadim spune că se gândește uneori la radiații. Chiar și-a cumpărat un detector Geiger de mână pentru a măsura intensitatea acestora.
Însă nu este îngrijorat. E convins că nivelul radiațiilor atmosferice este suficient de scăzut pentru a nu-i afecta sănătatea.
„După câte  am văzut în război, radiația nu este nimic. A fost un miracol că am supraviețuit.“ El se bucură de viața de aici. Nu este vorba doar absența războiului, ci și de o liniște specială.
Pe 26 aprilie 1986, la Cernobîl s-a produs cel mai grav dezastru nuclear din istoria omenirii.
Un experiment conceput pentru a testa siguranța centralei electrice a eșuat și a provocat un incendiu care a generat radiații timp de 10 zile. Norii care transportau particule radioactive s-au deplasat la mii de kilometri față de epicentrul catastrofei, provocând o ploaie toxică peste tot în Europa.
Cei care trăiau aproape de Cernobîl – aproximativ 116.000 de oameni – au fost evacuați imediat. O zonă de excludere de 30 km a fost impusă în jurul reactorului distrus. Aceasta a fost ulterior extinsă pentru a acoperi mai multe zone afectate.
În următoarele câteva luni, încă 234.000 de persoane au fost mutate. Aproape toți au plecat în grabă. Unii au primit doar câteva ore să-și împacheteze toate bunurile. Alții au crezut că vor fi plecați doar câteva zile, dar nu au fost lăsați să se întoarcă niciodată. Mulți dintre evacuați, care practicau agricultura de subzistență, au fost mutați în blocuri-turn de beton.
Însă unii oameni nu au plecat niciodată.
Astăzi este încă ilegal să locuiești în interiorul zonei de excludere. Cu toate acestea, aproximativ 130-150 de persoane o fac. Multe sunt femei, bătrâne, care încă trăiesc din ce le dă pământul pe care-l au din moși-strămoși.
Vadim și ai săi vorbesc despre plăcerea lor de a face plimbări lungi și liniștite în pădure. Traiul este destul de primitiv, însă familia nu vrea să se mute într-un oraș mai mare, chiar dacă ar însemna mai mulți prieteni sau oportunități. Nevoia lor de liniște după ce au fugit din haosul războiului îi aduce cu picioarele pe pământ.
Vadim spune că soția sa, Olena, uneori face comparații între ruinele din zona de excludere și fostul lor oraș distrus de război.
Însă există o distincție clară – aici, la marginea zonei de excludere, Olena crede că familia lor are un viitor.
„Am simțit ca și cum am pierdut totul“, spune Vadim. „Dar acum, trăind aici, lucrurile se îmbunătățesc.“
Marina Kovalenko n-are spirit de întreprinzător. Însă are curaj. În această zi caldă de vară, se joacă fotbal în curte cu cele două fete ale sale. Irina și Olena, la vârsta adolescenței, râd de cum câinele de familie încearcă să prindă mingea, împrăștiind puii de găină uimiți. Însă dincolo de gardul curții din spatele casei, totul este tăcut și nemișcat.
Numeroase case, un magazin și o bibliotecă stau pustii în satul Steșcina din nordul Ucrainei. Numai pădurea câștigă teren, pe măsură ce plantele târâtoare cuceresc crăpăturile din acest sat abandonat. Familia are câțiva vecini, dar aproape toți sunt trecuți de 70 de ani.
În pofida lipsei de facilități sau de oportunități, în urmă cu patru ani, Marina și fiicele ei au împachetat tot ceea ce puteau lua cu ele și au străbătut sute de kilometri pentru a veni să locuiască aici – la doar 30 km de zona de alienație de la Cernobîl.
Casa femeii și a fiicelor sale are nevoie urgentă de reparații. Podelele putrezesc, iar caloriferele metalice sunt crăpate – o problemă majoră într-un loc unde temperaturile pot scădea și sub -20C în timpul iernii.
Au facilități de bază – gaze la butelie, electricitate și semnal de telefonie mobilă, ceea ce înseamnă că au acces la internet. Însă pentru a merge la toaletă trebuie să iasă în curte. Apa este o problemă – singura lor sursă este un puț poluat care se conectează la casă printr-o singură conductă. Apa trebuie fiartă înainte de a fi folosită.
O casă în stare bună în sat ar putea costa 3.500 de dolari, dar astfel de proprietăți sunt rare. Cele mai multe dintre casele pustii – multe din lemn – sunt vândute de foștii locatari pentru cel mult câteva sute de dolari.
Marina era prea săracă pentru a cumpăra chiar și una dintre acestea când a sosit. De aceea, consiliul de conducere a oferit familiei o soluție de cazare neobișnuită. În schimbul dreptului de a locui acolo, familia trebuia să aibă grijă de un bărbat în vârstă în fazele terminale ale demenței. Când acesta a murit în urmă cu doi ani, familia a moștenit casa.
În curte, Irina și Olena sunt mândre să-i prezinte pe ceilalți membri ai familiei – câteva găini, iepuri, capre, chiar și câțiva porcușori de Guineea. Când nu sunt la școală – aflată la 5 km de mers pe jos – fetele își petrec mult timp ajutându-și mama în grădină, cultivând legume și îngrijind animalele.
Singura sursă de venit a familiei sunt ajutoarele de la stat – 183 dolari pe lună (5.135 grivne ucrainene). Cultivarea hranei și îngrijirea animalelor pentru lapte și carne sunt esențiale pentru bugetul lor.
Marina și fiicele ei au fugit din Toșkivka, un oraș industrial mare din regiunea Donbas din estul Ucrainei. În patru ani de conflict în estul țării, aproximativ 10.000 de persoane au fost ucise și aproximativ 2 milioane au ajuns pe drumuri. Conflictul a început în 2014. După anexarea Peninsulei Crimeea la Rusia, separatiștii înarmați care pretind că acționează în numele localnicilor vorbitori de rusă din estul Ucrainei au decis să treacă la acțiune. Luptătorii au declarat două enclave separatiste în jurul orașelor Donețk și Lugansk din Donbas, inima industriei cărbunelui din Ucraina.
Când separatiștii proruși au început să cucerească satele și să-i scoată pe militarii ucraineni din orașele și localitățile din regiune, casa Marinei și a fiicelor acesteia a ajuns sub ploaia de obuze.
Cu excepția câtorva ore în fiecare dimineață, bombardamentul era  neobosit. În timpul acestor armistiții temporare, toată lumea încerca să recapete un sentiment de normalitate. Irina și Olena se duceau la școală, în timp ce Marina se ducea la piață. Dar la prânz focul era deja în toi. Cele mai multe nopți au fost petrecute în pivniță. Venind de la școală într-una din aceste pauze, Irina și Olena au fost prinse neașteptat sub foc încrucișat. Cu grenadele de mortar picând ca ploaia, Marina nu putea ajunge la ele. Fetele au supraviețuit datorită unui negustor, care le-a târât de pe stradă în siguranță în pivnița sa.
Pentru Marina, acela a fost semnul că trebuie să plece. Există cel puțin zece alte familii din regiunea Donbas care au făcut aceeași călătorie lungă în satele abandonate din apropierea zonei de excludere.
La fel ca Marina, cei mai mulți dintre ei au venit la recomandarea unor vechi prieteni sau vecini. O femeie chiar spune că pur și simplu a căutat pe Google „cel mai ieftin loc de trăi din Ucraina“. Rezultatul – aproape de Cernobîl.
De la dezastru, oamenii de știință au monitorizat încontinuu nivelurile de radiații din sol, de pe copaci, plante și animale din jurul Cernobîlului, chiar și în zonele din afara zonei de excludere.
Nu mai există riscul de emisii de radiații în atmosferă, spune Valery Kasparov, de la Institutul de Radiologie Agricolă din Ucraina. Însă în unele zone contaminarea solului ar putea reprezenta o amenințare pentru sănătatea oamenilor.
Kasparov și echipa sa au descoperit recent niveluri potențial periculoase de cesiu-137 radioactiv în laptele de vacă produs în unele zone din afara zonei de excludere. Particulele de cesiu, absorbite de rădăcinile de iarbă, au fost transmise bovinelor.
În cantități mari, ingerarea poate afecta celulele umane și în unele cazuri poate duce la boli grave, cum ar fi cancerul tiroidian.
Dar aceste riscuri, spune Kasparov, sunt limitate la zone specifice. Timp de peste 30 de ani, echipa sa a lucrat pentru a cartografia aceste zone fierbinți, astfel încât să poată estima riscul potențial pentru persoanele care locuiesc și lucrează în jurul zonei de excludere.
Pe o hartă care prezintă dispersia de cesiu-137 de la reactorul nuclear de la Cernobîl, Kasparov se uită la satul Steșcina unde locuiesc Marina și fiicele ei. El spune că riscul de a consuma legume sau lapte de capră produse într-un loc precum Steșcina este foarte scăzut. Însă zona este în curs de investigare pentru riscul de radiații în produsele alimentare sălbatice, cum ar fi ciupercile de pădure sau fructele de pădure.
Marina spune că s-a gândit la posibilele riscuri generate de radiații. Însă se gândește și la faptul că familia ei fugea de ceva mult mai periculos – amenințarea războiului.
„Radiația ne poate ucide încet, dar nu ne împușcă și nu ne bombardează“, spune Marina. „Este mai bine să trăiești cu radiații decât cu războaie. Nu-mi pasă de radiații. Îmi pasă doar că nu mai există obuze care să zboare peste copiii mei, este liniște aici, dormim bine și nu mai trebuie să ne ascundem.“