Va fi din nou război în Balcani? Începe un nou război între doi dintre cei mai aprigi dușmani din Europa, care au luptat ani de zile, unde au murit foarte mulți oameni și au fost distruse orașe întregi

Poate că războiul i-a obosit și pe sârbi, și pe bosniaci, și pe kosovari. Poate că amintirile masacrelor, ținute cu grijă atât de vii, nu vor reaprinde ura, ci le vor arăta doar că nu aceasta este calea. Poate că politicienii n-au decât să latre. La război nu pot porni singuri.

Vor intra Serbia și Kosovo în război din cauza unor plăcuțe de înmatriculare? se întreabă Andreas Kluth, un comentator de la Bloomberg și fost redactor șef la Handelsblatt, unul dintre cele mai mari ziare germane. Și întrebarea, și omul au o semnificație aparte. Occidentul n-a reușit niciodată să înțeleagă pe deplin Europa de Est, d-apoi Balcanii, o zonă diversă cât un continent întreg. Iar întrebarea este justificată deoarece odată cu prelungirea războiului pornit de Rusia contra Ucrainei, în regiunile de conflict din fosta Iugoslavie cresc tensiunile și se instalează incertitudinea. Unii analiști spun că aceste lucruri nu sunt o coincidență.

Kluth atrage atenția că Serbia, Kosovo și Uniunea Europeană trebuie să împiedice ca aceste tensiuni să devină un alt aspect al războiului lui Vladimir Putin contra Occidentului. Dar cu Balcanii de Vest nimic nu este simplu. Bosnia și Herțegovina este un exemplu.

Dresda, din Germania, și Wroclaw, din Polonia, sunt orașe distruse aproape complet în al Doilea Război Mondial. Dar au renăscut din propria cenușă, au fost reconstruite, prosperă și au devenit simboluri ale păcii și continuității. Doar monumentele mai amintesc de dezastru. Însă în Sarajevo, Mostar, Pristina, ca de altfel în multe alte orașe și sate din Bosnia și Kosovo, amintirile războaielor din anii 1990 sunt la tot pasul.

Cladirile încă mai au urme de gloanțe. Minarete pe jumătate dărâmate spun povești de pe vremea Imperiului Otoman, dar și a bombardamentelor armatelor moderne. Sate pe jumătate în ruină se încăpățânează să supraviețuiască. Câmpuri bătute în lung și în lat de vaci și de cai au încă plăcuțe de avertizare: „Atenție, mine!” Sarajevo a fost asediat timp de patru ani, dar acum este un oraș cât se poate de viu, cu oameni cu un chef de viață care rivalizează în această parte a Europei poate doar cu cel al belgrădenilor. „Aleea lunetiștilor” este loc de promenadă acum. În vremea asediului, acolo se murea. Cine voia o bucată de pâine sau mâncare din cealaltă parte a orașului, trebuia să riște, iar lunetiștii sârbi nu iertau. Asediul a fost unul al terorii, nu al distrugerii totale.

Cine este atent poate remarca pe asfalt trandafirii din Sarajevo, monumente comemorative discrete și adesea călcate de pașii trecătorilor – pete roșii în piatră – care marchează locurile în care civilii au fost uciși în număr mare de obuze. Unul este într-o piață mică, unde oameni au murit stând la coadă la pâine. Acolo încă se mai vinde pâine. De  oriunde ai privi din Sarajevo poți vedea versanții dealurilor transformați în cimitire albe. Este o imagine aproape frumoasă, dar înfiorătoare. Orice petec liber de pământ din oraș fusese transformat în cimitir. Și grădini. Oamenii aveau nevoie de mâncare. Era cultivat orice petec de pământ liber, chiar și din cimitir. Însă semnele războiului se văd cel mai bine la oameni – vizibil prea mulți oameni fără o mână, fără un picior, fără un ochi.

Muzeele din Sarajevo, un oraș cosmopolit, dar aflat în partea musulmanilor bosniaci, spun doar poveștile victimelor bosniace și pe ale agresorilor croați și sârbi. Nicio parte nu-și asumă genocidul, deși au murit zeci de mii de oameni. Satele în ruine și supraviețuitorii care s-au întors au alte povești. „Eram ca frații, noi și sârbii din sat”, spune un bosniac curios să vadă străini pe un drum nebătut. Și ca să pară mai convingător, înalță în aer două mâini încleștate. „Nu știu ce s-a întâmplat. Toată lumea a înnebunit. Vecinul a tras cu pușca în copiii din casa de peste drum, iar rudele s-au răzbunat pe familia lui. Apoi au venit soldații peste noi.” Satul cu pricina, ascuns pe un drum lăturalnic, este dat ca exemplu de distrugere la care se poate ajunge într-un război de epurare etnică.

Unii spun că în războaiele iugoslave și alcoolul a avut un rol important. Un muzeu bosniac redă povestea unei fete care spune că a reușit să scape dintr-o biserica incendiată de sârbi doar pentru că soldații erau prea beți ca să o mai urmărească. În biserică au fost închise zeci de persoane, toate din același sat. Ea a fost singura supraviețuitoare. A fost protejată de cadavrele de deasupra ei și a evadat când ușa s-a slăbit din cauza focului. S-a târât afară, a așteptat până și-a revenit și a fugit, urmărită de înjurăturile soldaților beți. Gropi comune sunt descoperite și astăzi. În urmă cu zece ani, secarea lacului de acumulare Perucac a scos la lumină osemintele a zeci de civili dispăruți în război – masacrul de la Vișegrad. O legendă spune că victimele mai mici, copiii, erau aruncate de vii de pe un pod, iar soldații sârbi le luau la țintă. În același lac au fost descoperiți și civili uciși în războiul din Kosovo. Au fost încărcați într-un camion, închiși acolo, iar camionul răsturnat în lac. Astfel de povești există, desigur, în toate taberele. Semne ale războiului sunt peste tot, deși au trecut zeci de ani de atunci. Nimeni nu uită, nu poate să uite și nu este lăsat să uite. Bosniacii sunt prietenoși și generoși cu străinii, dar nu și cu sârbii. Și invers. Un sârb bosniac n-ar recomanda niciodată unui străin un drum prin partea musulmană a Bosniei. Zonele dominate de cele trei etnii, musulmanii bonsiaci, croații catolici și sârbii ortodocși, sunt bine delimitate chiar și în interiorul orașelor. O simplă marcă de bere îi poate spune vizitatorului străin în ce zonă etnică se află. În partea croată se bea doar bere croată, deși nu are gust. Tensiunile interetnice sunt vii și poate că așa se și vrea.  Canalul britanic de televiziune Sky News a încercat să facă o incursiune în această lume.

La 30 de ani după oribilul război, Bosnia este prinsă într-o dispută complexă, volatilă, care include diviziuni etnice, rivalitate religioasă, negarea genocidului, amintiri îngrozitoare și suspiciunea sâcâitoare că Moscova ațâță răul.

Trecutul te înconjoară din toate părțile  în Bosnia. Este o țară modelată de secole de diviziune etnică și religioasă și care încă se luptă să facă față propriei sale identități fracturate.

Vinovația supraviețuirii cântărește foarte mult pe sufletul multora.

Trecutul te înconjoară din toate părțile  în Bosnia. Este o țară modelată de secole de diviziune etnică și religioasă și care încă se luptă să facă față propriei sale identități fracturate.

Istoria modernă este atât de tangibilă acolo – se văd oriunde cicatricile lăsate de trei ani și jumătate de război brutal din anii 1990. Au fost 100.000 de morți într-o țară de doar patru milioane de locuitori. Alte sute de mii de persoane au fost obligate să-și lase în urmă locuințele. Unele dintre aceste cicatrici sunt surprinzător de evidente. Ne oprim la un bloc din Sarajevo, construit inițial pentru Jocurile Olimpice de iarnă din 1984, și ne uităm la peretele lateral înalt – marcat de sute de găuri. Acestea variază de la mici găuri de gloanțe până la goluri căscate printre etaje și lăsate de rachete și obuze.

Dar acestea pot fi reparate. Cele mai mari probleme ale Bosniei sunt trauma care persistă, tensiunile periculoase care încă divizează această țară și sentimentul că un război catastrofal ar putea reveni. Că nimic nu s-a schimbat cu adevărat.

Pentru a înțelege cât de viscerale sunt acele diviziuni, părăsim Sarajevo și conducem câteva ore. Chiar înainte de a ajunge la granița cu Serbia, intrăm în orașul Srebrenița. Aici au fost uciși peste 8.000 de bărbați și băieți musulmani de către sârbii bosniaci în iulie 1995. Un act de o insensibilitate aproape de neimaginat în Europa, condus de Ratko Mladić. El i-a asigurat pe localnici că vor fi în siguranță, apoi a ordonat un val uluitor de violență, care a început, în mod scandalos, sub privirile trupelor neputincioase ale Națiunilor Unite. Este vorba de căștile albastre olandeze. Asigurat de Mladić că nimeni nu le va face vreun rău refugiaților din enclava apărată de olandezi, comandantul căștilor albastre a ciocnit (forțat, se spune) un pahar de șampanie cu comandantul militar sârb. Olandezii, slab înarmați, nu au făcut nimic când tancurile lui Mladić au luat cu asalt „zona sigură” pentru că, au argumentat ei, nu le permiteau regulile. Ca să acționeze, ar fi trebuit să fie atacați primii. Dar soldații sârbi i-au executat doar pe musulmanii neînarmați. Ziua aceea este considerată una a umilinței naționale pentru Olanda.

În Srebrenița există un cimitir imens aici acum. Un punct central de reamintire. Ceea ce frapează este numărul mare de morminte – și, de asemenea, multele grupuri de membri ai aceleiași familiei îngropați împreună – tați cu fii, toți uciși în același timp.

Sehida Abdurahmanovic cunoaște durerea. Soțul ei Jakube a fost ucis în primele zile ale războiului. Fratele ei, Meho, a fost executat în timpul masacrului, iar rămășițele sale nu au fost găsite niciodată. Fiul ei de 16 ani a supraviețuit fugind în pădure. Statuia din Sarajevo a tatălui lui Nermine chemându-și fiul să iasă din ascunzatoarea din pădure pentru că sârbii le-au promis trecere liberă este a altă poveste cu minciuni mortale. (Un alt copil Nermin are și el o poveste tragică – a fost ucis de glonțul unui lunetist sârb în Sarajevo. Glonțul a trecut mai întâi prin mama sa. Au murit pe o trecere de pietoni, cu trupe ale căștilor albastre lângă ei.)

„Nu mi-am dat seama ce se va întâmpla”, povestește Sehida. „Nu mi-am imaginat că va fi un genocid, că va fi o crimă de asemenea dimensiuni. Dacă aș fi știut, aș fi fugit și mi-aș fi salvat copiii. Am crezut în civilizație. Am făcut o mare greșeală”.

Vinovația supraviețuirii cântărește foarte mult pe sufletul multora. Fiul lui Sehidei, ca atâția tineri, a părăsit țara și a început o nouă viață în străinătate – din clasa sa de 44 de elevi, doar patru au supraviețuit.

Ratko Mladić este acum în închisoare, condamnat pentru genocid. Ai putea crede că numele lui ar fi o pată pe această țară; că va  fi ocărât de toată lumea. Dar nu este așa.  În orașul Bratunac din apropiere, suntem introduși într-o cameră mare, ca o capelă. Pe pereți sunt sute de fotografii ale sârbilor bosniaci care au fost uciși în război. Fiecare cu povestea lui.

„Aici. Acesta este vărul meu Augustus”, spune politicianul Vojin Pavlović. „I-au tăiat capul și au jucat fotbal cu el. A fost groaznic.“ Pavlović crede că moartea a mii de musulmani la Srebrenița – cel mai grav masacru din Europa de după  Holocaust – nu a fost chiar atât de rău. O crimă, da, dar nimic mai mult. Că omul care a fost condamnat este pur și simplu înțeles greșit. „Cred că Ratko Mladić este un erou și că nu este vinovat pentru ceea ce a fost acuzat și condamnat”, spune Pavlovic. „Nu a fost genocid la Srebrenita”. Pentru el, moștenirea războiului nu este despre reconciliere, ci despre crearea și extinderea Republicii Srpska. Plângându-se că sârbii sunt marginalizați de către bosniaci, care reprezintă aproximativ jumătate din populație, liderii Republicii Srpska spun că aceasta vrea să se ocupe singură de propriile interese  și chiar să își formeze propria armată.

Pentru mulți oameni, aceasta seamănă mult ca genul de argumente care au dus la război acum 30 de ani, dar Pavlović face clar ce este în mintea lui: „Nu va exista pace atât timp cât comunitatea internațională reprezintă, apără și protejează doar o parte. Acea parte este partea musulmană”.

În capitală, Ljubisa Ćosić zâmbește în biroul său. Primarul din Sarajevo de Est își exercită atribuțiile dintr-un loc nou, de unde poate vedea până departe. Îi place să privească în depărtări. „Dizolvarea Bosniei Herțegovina se va întâmpla dacă acest stat continuă așa”, spune el. „Bosniacii au încercat mereu să aibă un stat centralizat. Vor din ce în ce mai mult. Nu se poate. Am avut un război din cauza asta“.

Deci s-ar putea întâmpla din nou? Ar putea Bosnia cu adevărat să colapseze înapoi în conflict și divizare? Răspunsul, îngrijorător, este un „poate” precaut.

Dacă Republica Srpska va decide vreodată să urmărească independența, ar avea nevoie de susținători cu putere. Este deja un fel de rudă a Serbiei și este încurajată de aceasta. Este prietenă și cu Rusia. „Personal, îi iubesc pe ruși mai mult decât pe americani”, spune Ćosić. „Avem o relație istorică foarte, foarte puternică cu rușii și credem în Rusia”. Pavlović este și mai puțin echivoc. „NATO este o organizație criminală, care poate fi comparată doar cu al Treilea Reich ca organizație fascistă”, spune el ridicând din umeri. Frica multora din Occident este că Rusia caută noi locuri pentru a tulbura liniștea Europei, pentru a distrage atenția de la ceea ce se întâmplă în Ucraina și pentru a șubrezi unitatea europeană. Bosnia, cu diviziunile și volatilitatea ei, ar putea să pară candidatul perfect. Dar poate că războiul i-a obosit și pe sârbi, și pe bosniaci. Poate că amintirea masacrelor le spune că nu aceasta este calea. Poate că politicienii n-au decât să latre. La război nu pot porni singuri.