Uniunea Europeană are nevoie de spațiu și resurse, Canada are nevoie de oameni. Le-ar sta bine împreună

Că tot au revenit în actualitate conflictele internaționale, niciunul nu a perturbat atât de puțin ordinea globală ca „războaiele whiskyului”, în care Canada și Danemarca s-au înfruntat timp de patru decenii, scrie The Economist.

A izbucnit în 1984. Improbabilul conflict a implicat o insulă de un kilometru pătrat din mijlocul unui canal arctic înghețat, care marchează granița dintre Groenlanda (acum o parte autonomă a Danemarcei) și teritoriul canadian Nunavut. Ambele părți au presupus că stânca este a lor. Ceea ce ar fi putut fi considerat un casus belli de către țările mai mici a devenit, pentru cuplul nordic, un exercițiu de civilizație diplomatică. Oficialii canadieni care au vizitat insula au marcat teritoriul lăsând acolo whisky și steaguri. Danezii și-au afirmat suveranitatea înghițind alcoolul și lăsând la schimb rachiu, pentru ca oficialii canadieni să sufere după beția dată de băutura tare. În loc de focuri de pușcă trase, ocazional au fost schimbate scrisori politicoase. Când cearta a devenit obositoare, un grup de lucru a muncit ani de zile, convenind ca insula să fie împărțită în două, de la mijloc. Ostilitățile s-au încheiat astfel în 2022. Cu dușmani ca aceștia, cine mai are nevoie de prieteni? După cum se dovedește, atât Europa, cât și Canada ar putea ieși în lumea largă pentru a căuta alianțe îmbunătățite. Întoarcerea lui Donald Trump la Casa Albă pe 20 ianuarie a adus perspectiva extinderii războaielor comerciale și a naționalismului agresiv în politica externă. Nervii zvâcnesc de ambele maluri ale Atlanticului de Nord. Statele de la marginea Uniunii Europene își regândesc legăturile cu clubul european. Elveția a fost de acord cu o alianță mai strânsă, iar Islanda va organiza un referendum în 2027 privind aderarea. Groenlanda, care a părăsit UE în 1985, după ce și-a câștigat autonomia față de Danemarca, ar putea lua în considerare reintegrarea, având în vedere obsesia lui Donald Trump pentru ea. Dar Canada poate avea cele mai multe motive de îngrijorare. Trump își înțeapă vecinul sugerând că este pe cale să devină cel de-al 51-lea stat al Americii și se referă la prim-ministrul canadian numindu-l „guvernatorul Justin Trudeau”. 

Canada și Uniunea Europeană au nevoi complementare – UE are nevoie de spațiu și resurse, Canada are nevoie de oameni. Extinderea ar tripla suprafața UE și ar adăuga doar 40 de milioane de locuitori la populația actuală de 440 de milioane.

În aceste condiții, oficialii de la Ottawa și din capitalele UE au făcut schimb de idei despre cum să se ocupe de o altă luptă a președintelui Trump. Charlemagne (așa cum este cunoscută o coloană editorială din revista The Economist, dedicată afacerilor europene și care se identifică cu editorialistul Stanley Pignal), care se bucură atât de moștenire europeană, cât și canadiană, are pregătită o soluție pentru problemele ambelor state: UE ar trebui să invite Canada să devină al 28-lea membru al său. Ideea (nu chiar atât de simplă) pentru CanadEU îl precede pe președintele Trump. Pe scurt, Canada este o țară întinsă și binecuvântată cu resurse naturale, dar relativ puțini locuitori, în timp ce UE este mică, înghesuită și săracă în minerale. Sigur, regulile UE rezervă calitatea de membru „statelor europene”. Cu toate acestea, în ciuda unui atașament rezidual față de spiritul de frontieră, canadienii pot fi considerați cetățeni europeni de onoare. Țara a îndurat trei seturi de coloniști de pe bătrânul continent, începând cu o scurtă incursiune vikingă. La fel ca europenii, canadienii cred că piețele funcționează, dar trebuie să fie temperate de statele providență. Guvernele lor oferă cetățenilor acorduri similare: taxe mari, politici parlamentare dezordonate (Canada ar putea avea în curând un nou „guvernator”, având în vedere lipsa de popularitate a domnului Trudeau) și standarde de viață bune pentru aproape toți. Ambele țări fac comerț deschis, își fac griji pentru încălzirea globală și nu le plac armele, pedeapsa cu moartea și agresiunea rusească. Însă Europa are mai multe de câștigat dintr-o legătură cu Canada decât accesul la rezerva strategică de sirop de arțar a Quebecului. Europenii pot fi cumpărați pentru a accepta extinderea prin perspectiva ca uniunea lor să își tripleze suprafața în timp ce adaugă doar 40 de milioane de canadieni la o populație de 440 de milioane. UE ar trece de la o densitate a populației nu departe de cea a Chinei la cea a Americii – presupunând că suficienți greci sau belgieni se vor oferi voluntari pentru a trăi în condiții destul de reci. 

„Războiul whiskyului” dintre Canada și Danemarca a fost un conflict pașnic pentru o insulă din zona arctică, rezolvat printr-un schimb simbolic de băuturi alcoolice și împărțirea teritoriului în 2022.

Europa duce, de asemenea, lipsă de energie, în timp ce Canada are o grămadă de petrol, gaze și hidroenergie. Un nou venit bogat ar ajuta finanțele UE. Franța, reticentă din punct de vedere istoric să permită extinderea UE, ar profita de șansa venirii unui nou membru vorbitor de limbă franceză – deși s-ar putea mulțumi să primească doar Quebecul francofon, care mormăie din nou despre secesiune. Primirea regelui Charles al III-lea, șeful statului canadian, la discuțiile de socializare ale UE le-ar face pe plac celor care încă deplâng Brexitul. Europenii ar putea învăța de la Canada cum să permită imigrația într-o manieră pe care populația mai degrabă o acceptă decât o tolerează, deși o criză de locuințe a afectat acest consens în ultimul timp. Tratamentul incluziv al Canadei asupra popoarelor sale indigene, cel puțin în ultimele decenii, ar putea fi emulat de europeni (deși canadienii Primelor Națiuni – băștinașii – ar putea obiecta în mod justificat față de legături mai strânse cu foștii coloniști). Legăturile Canadei cu Pacificul, mulțumită parțial fluxurilor mari de migranți din Asia, ar completa focusul regional al Europei. Euro ar părea mult mai global dacă ar fi acceptat la Vancouver. 

Canada și UE împărtășesc valori comune, precum democrația, statul de drept, piața liberă și politicile sociale puternice. Ambele sunt împotriva armelor, pedepsei cu moartea și agresiunii rusești.

Europa are câteva lecții proprii pentru Canada, care ar putea arăta beneficiile apartenenței la UE pentru propria populație. Mașinăria antitrust de la Bruxelles a făcut o treabă bună menținând concurența vibrantă în domenii precum cel bancar, companiile aeriene și telecomunicațiile, oferind europenilor contracte mai bune decât obțin canadienii. Canada vorbește despre reducerea emisiilor de carbon, dar încă nu a trecut la a face acest lucru cu adevărat, în timp ce emisiile Europei au scăzut cu peste o treime față de vârful lor. Țările UE și-au dat seama cum să creeze o piață unică (oricât de defectuoasă este aceasta) care facilitează comerțul între ele mai mult decât au parte adesea firmele canadiene când fac tranzacții în cele 13 provincii și teritorii ale națiunii lor. Membrii europeni ai NATO în ansamblu cheltuiesc acum peste 2% din PIB pentru apărare, îndeplinind ținta stabilită de alianță în 2014. Canada se află la un procent mai slab, de 1,4%. Din păcate, Europa încă insistă că UE este doar pentru europeni. Canada ar fi reticentă să se alăture unei uniuni vamale care ar pune în pericol legăturile sale comerciale vitale cu America. CanadEU rămâne doar un experiment de gândire geopolitică, dar asta nu exclude o relație din ce în ce mai strânsă. Canada participă deja la mai multe scheme europene, cum ar fi mobilitatea militară și călătoriile în spațiu. S-ar putea face mai mult: gazele Canadei nu pot ajunge pe țărmurile UE din cauza lipsei infrastructurii de transport de GNL. 

Acordul comercial Canada-UE, adoptat în 2017, este cel mai ambițios al blocului comunitar, dar rămâne în aplicare „provizorie”; zece țări UE nu i-au ratificat încă măsurile cu anvergura cea mai mare. Chiar dacă nu lasă Canada să intre în club, europenii ar putea începe prin a adopta această înțelegere. Pignal a scris aceste lucruri în The Economist la începutul lunii ianuarie, iar articolul său a stârnit o mică rafală de entuziasm online: un fost purtător de cuvânt al Ambasadei Canadei la Paris a susținut ideea, la fel ca și un șef al mișcării pro-UE din Marea Britanie. Până și un fost ministru de externe german a părut că sare la bord, scrie CBC. „Glumă, dezordine, propunere reală? Este greu de spus”, se poate citi într-o coloană a cotidianului La Presse din Montreal. „Dar cu un președinte american acum de-a dreptul ostil Canadei, o apropiere de Europa este departe de a fi lipsită de sens”. Dar este posibilă aderarea Canadei la UE? Articolul 49 din Tratatul privind Uniunea Europeană spune că poate fi membru „orice stat european care respectă și se angajează să promoveze demnitatea umană, libertatea, democrația, egalitatea, statul de drept și respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor aparținând minorităților”. 

Canada are resurse naturale vaste, inclusiv petrol, gaze și hidroenergie, de care Europa duce lipsă. Europa are expertiză în reglementarea pieței și politicile de mediu, unde Canada rămâne în urmă.

Ceea ce nu face este să definească termenul de european. „Ceea ce reprezintă o țară europeană este lăsat pe seama deciziilor politice”, a spus Dimitrios Argyroulis, cercetător la Institutul de studii europene de la Universitatea Libre de Bruxelles din Belgia. O singură dată o țară din afara Europei a încercat să se alăture clubului. În 1987, Marocul a fost respins pe motiv că nu era o „țară europeană”. Dar Canada? Instituțiile politice și juridice canadiene sunt modelate pe precedentele europene și mai mult de jumătate dintre canadieni se identifică drept europeni la rădăcini. „Nu se va întâmpla”, crede Steven Blockmans, senior fellow la Centrul pentru Studii de Politică Europeană din Bruxelles. Uniunea Europeană are deja o listă lungă de așteptare: 10 candidați, dintre care câțiva, precum Bosnia și Herțegovina, așteaptă de zeci de ani. „Gândiți-vă la optică”, a spus Maria Garcia, lector superior în politică la Universitatea din Bath din Anglia. „Dacă ai candidaturi foarte întârziate… cu aceste țări din est care sunt de fapt în Europa, poți să deschizi cu adevărat ușa către țări din afara ei?” Chiar dacă aderarea Canadei la UE rămâne improbabilă, nu există niciun motiv pentru care ambele părți să nu își întărească relațiile în mod semnificativ. Crearea unor legături economice și strategice mai strânse ar putea transforma cele două entități într-un bloc transatlantic de influență, oferind un echilibru între resursele naturale canadiene și know-how-ul economic și politic al UE. Într-o lume tot mai incertă, cu un peisaj geopolitic dominat de puteri emergente și naționalism agresiv, o alianță consolidată între Canada și Europa ar putea fi un răspuns pragmatic la provocările viitorului. La fel cum au demonstrat în „războiul whiskyului”, Canada și Europa știu să gestioneze conflictele cu diplomație și umor, ceea ce ar putea fi exact tipul de abordare necesar în relațiile internaționale de azi.