Unde și cum mai locuiesc românii?

În anii ’70-’80 ai veacului trecut, blocul (sau cum frumos îi spun francezii – HLM, adică locuință cu chirie moderată) comunist, proliferant și invaziv, orwellian repetitiv și lipsit de stil sau personalitate, a compromis pe termen lung, la noi, ideea de locuință colectivă. Programul dezvoltat în acei ani prin grija partidului oferea, e drept, rapid și ieftin o casă valului uriaș de noi orășeni, veniți să întărească dezvoltarea industrială a țării (marea obsesie a lui Ceaușescu).

Rezultatul este știut: zeci de mii de blocuri cu arhitectură primitivă, exclusiv funcțională, au invadat, într-o primă fază, zonele periferice ale orașelor și le-au nivelat, găzduind milioane oameni ai muncii. Ulterior, același tip de clădiri s-a năpustit asupra centrului urban, desfigurând, de această dată, profilurile marilor orașe. Cel mai afectat a fost, desigur, Bucureștiul, care a găzduit faraonicul proiect al Centrului Civic, care a însemnat nu doar distrugerea unor vechi cartiere, ci și construirea pe înalt a unor blocuri cu desen neinspirat și, oricum, incongruent în raport de vecinătăți.

Contrareacția, în primii ani ce au urmat momentului 1989, a fost aproape îndreptățită: o creștere necontrolată, malignă, a suburbiilor, cu case înșiruite, grupate în comunități opace, care dădeau iluzia tihnei rurale și zgândăreau orgoliul noilor îmbogățiți de a avea propria “bătătură”.

În anii din urmă, oamenii au început însă să redescopere calitatea locuirii în oraș, în clădiri cu mai multe niveluri, iar ceea ce i-a atras au fost tocmai proiectele flexibile, individualizate și orientate către client, care le ofereau prilejul de a-și afirma identitatea.

Recentul album editat de Igloomedia descrie, în imagini și texte elocvente, 19 astfel de proiecte (fie că se numesc imobile rezidențiale, ansamblu de locuințe sau imobile de apartamente), care recuperează și reinterpretează inspirat un anumit tip de țesut urban, sau pur și simplu oferă, după cum spune Viorica Buică, coordonatoarea volumului, “alte repere de confort în raport cu blocul comunist”, sau propun “alternativele la standardizare”. Funcționale, dar și atractive, aceste creații aparțin unor arhitecți tineri și vestesc apariția, în viitor, a unor spații comune mai ample, care ar putea redefini fundamentele locuirii urbane.

“Locuințe colective din România”, Editura Igloomedia, București, 2011