Unde se termină progresul și începe nebunia

Influența pe care tehnologia o exercită asupra memoriei, puterii de concentrare și abilităților cognitive pare să treacă neobservată din cauza ritmului impus de viața cotidiană. În ce constau, mai exact, problemele? „Demența Digitală: Cum ne tulbură mintea noile tehnologii” oferă câteva răspunsuri posibile.

Demența Digitală: Cum ne tulbură mintea noile tehnologii” tratează una dintre cele mai dezbătute probleme ale secolului XXI, anume impactul mental pe care îl generează spațiul digital în contextul tehnologizării constante a vieții, oamenii pierzându-și între timp simțul critic și puterea propriu-zisă de înțelegere. Apărută în 2020 la editura Humanitas, cartea a fost scrisă de Manfred Spitzer, în vârstă de 63 de ani, unul dintre cei mai cunoscuți specialiști în neuroștiințe din Germania, cu studii în medicină, psihologie și psihologie în cadrul Universității din Freiburg. Deși titlul ar putea provoca un val de incertitudini în rândul tinerilor, cartea oferă încă de la început un disclaimer prin faptul că nu se poziționează împotriva adoptării noilor inovații din lumea tech, ci intenționează mai degrabă să tragă un semnal de alarmă în ceea ce privește abuzarea de gadgeturi, cu precădere de copii și adolescenți. Autorul începe cartea prin citarea unui studiu realizat asupra taximetriștilor din Londra, care cunosc – în marea lor majoritate – circa 25.000 de străzi și alte câteva mii de piețe, ei dobândind acest fel de cunoaștere într-un interval de trei-patru ani. În acest sens, Spitzer argumentează că folosirea creierului duce la creșterea regiunilor cerebrale utilizate pentru capacitatea respectivă. La polul opus, studiile arată că șoferii care se bazează până și în cele mai simple situații pe GPS se orientează mai greu în spațiu când sunt lăsați să se descurce singuri. Astfel, cine are un sistem de navigare în mașină îl va lăsa pe acesta să navigheze și nu va mai naviga el însuși, iar capacitatea sa de orientare va scădea.

„Mult timp s-a crezut că activitatea mintală nu modifică creierul. Modificările au loc în structuri minuscule, așa-numitele sinapse, a căror cercetare precisă nici măcar nu era posibilă până acum câțiva ani. Astăzi știm despre creier că este nu doar cel mai complicat organ al nostru, ci și cel mai dinamic. Se modifică pe măsură ce îl folosim. Dacă nu este folosit, hardware-ul neuronal se destramă”, scrie Spitzer.

Cartea este împânzită de zeci de studii verificate și comentate de autor, fiecare dintre acestea oferind o perspectivă fascinantă asupra efectelor provocate de tehnologie în rândul populației, consecințele putând fi surprinse doar în momentul în care decidem să luăm o pauză și să ne analizăm cu atenție obiceiurile.

Una dintre temele recurente ale cărții constă în rolul digitalului în educarea și formarea copiilor. Aici, Spitzer susține că, deși un calculator prelucrează informații într-un mod asemănător oamenilor care învață, se poate deduce greșit că un calculator este un instrument ideal pentru învățare. Laptopurile și tabletele tind să preia o bună parte din munca noastră mentală, ceea ce indică faptul că nu sunt potrivite pentru o învățare mai bună.  Aspectul este confirmat de mai multe studii prezente în „Demența Digitală”, unde se mai argumentează că învățarea ar trebui să presupună muncă mentală pe cont propriu. Prin urmare, cu cât un conținut este prelucrat mai mult și mai profund, cu atât este mai bine înmagazinat.

„Nu există dovezi suficiente pentru afirmația că tehnologia informatică modernă ar îmbunătăți învățarea în școală. Ea duce la o gândire superficială, distrage atenția și are efecte secundare nedorite, care merg de la simple tulburări până la pornografie infantilă și violență. Toate acestea reies din mecanismele muncii mentale asupra creierului și din efectele prelucrării muncii mentale de către calculator.” În ciuda primei afirmații regăsite în citat, autorul semnalează ulterior că există studii care afirmă importanța adopției tehnologiei în școli, însă – cel puțin în Germania anului 2012, când a fost scrisă cartea – aceste cercetări erau realizate de companiile care le ofereau gadgeturi elevilor sau de societăți asociate respectivilor producători de tablete și laptopuri.

În continuare, Spitzer se adâncește tot mai mult în idei, vorbind despre „oamenii care nu știu nimic și se gândesc invariabil la Google” și despre felul în care tindem să uităm mai repede în rețea decât în realitate. Pe lângă o stimulare mai scăzută a creierului, persoanele care depozitează munca mentală pe suporturi digitale sau în cloud mai au o problemă, întrucât motivația pentru memorarea unor conținuturi noi se modifică. Așadar, când știm că am salvat conținut pe PC, începem automat să nu ne mai batem capul cu acel lucru, aspect pe care îl pot confirma în totalitate, având în vedere zecile de linkuri salvate pentru „a le accesa mai târziu”.

În urmă cu peste 90 de ani, psihologii gestaltiști au studiat felul în care tensiunea unei sarcini încă neterminate influențează câmpul psihic al femeii. Pe atunci, nu se știa aproape nimic despre hipocamp, care joacă un rol important în trecerea informației din memoria de scurtă durată în cea de lungă durată, dopamină, memoria de lucru și procesele de prelucrare a informațiilor de tip bottom-up și top-down, strategii bine documentate de-a lungul ultimelor decenii. „Dar se puteau face experimente bune și s-a descoperit că o intenție nefinalizată rămâne în memorie în medie de două ori mai bine decât una dusă la bun sfârșit (…) Disponibilitatea nemijlocită a mediilor digitale ne face să nu ne mai pese de memorare pentru că putem (re)găsi totul în rețea. Pe termen lung se pierde astfel expertiza de care avem nevoie pentru a utiliza internetul. Ca urmare, îmi reduc posibilitățile viitoare pentru munca mentală autonomă și (…) renunț la controlul pe care îl am asupra mea și asupra activității mele mentale conștiente”, adaugă Spitzer.

În ceea ce privește starea rețelelor de socializare, care satisfac de altfel nevoia fundamentală de a intra în contact cu alți oameni, scriitorul oferă o viziune ceva mai tranșantă: intrând foarte rar în idei, petrecem mult timp pălăvrăgind și spunând povești despre toți oamenii pe care-i cunoaștem, despre personaje bogate și puternice care ne sunt accesibile doar în mediul virtual. Însă, după cum pot observa mulți internauți, anonimatul oferit de internet provoacă scăderea autocontrolului și reducerea corespunzătoare a efortului de a menține un comportament social adecvat.

În această privință, Spitzer subliniază din nou problemele cu care se confruntă copiii în spațiul virtual. Cine și-a dobândit deja competențele sociale prin căi obișnuite (față în față) nu va suferi din cauza rețelelor sociale și se va folosi de smartphone și alte gadgeturi cu un anumit grad de dezinvoltură. La polul opus, un copil care trăiește exclusiv în rețea riscă să nu dobândească o asemenea componentă socială, studiile demonstrând că zonele cerebrale responsabile pentru comportamentul social nu se dezvoltă normal în acest caz. „Internetul e plin de eșecuri morale: de la pretenția de a fi un alt om și înșelătorie până la comportamente de-a dreptul infracționale. În rețea se poate hărțui, intimida, jefui, poți fi agresiv și poți calomnia fără limite. Nu-i de mirare că rețelele sociale fac ca tinerii să se simtă singuri și deprimați.”

Cartea mai abordează o serie interesantă de subiecte, de la felul în care influențează jocurile video notele proaste ale elevilor și consecințele posturilor TV dedicate bebelușilor, la miturile și realitățile din rândul nativilor digitali și problemele pe care le implică multitaskingul.

Pentru cei care se consideră stăpâni asupra mediului virtual și cred că adopția în masă a tehnologiei n-ar trebui să cunoască limite, cartea este un duș cu adevărat rece, marcând tranziția bruscă pe care o implică mileniul al treilea, de la încărcarea greoaie pe internet a unei mici fotografii JPEG la inteligență artificială și RPA (robotic process automation).

Deși a fost scrisă în urmă cu aproape un deceniu, cartea lui Manfred Spitzer rămâne extrem de actuală și în al doilea an al pandemiei de Covid-19, iar impactul propriu-zis al textului poate să rămână în picioare de-a lungul următorilor ani.