Un învățământ criminal: copiii sunt mai deștepți, dar mai proști

Sunt 775 de milioane de analfabeți în lume. 42% dintre elevii români de 15 ani sunt analfabeți funcțional – deși știu să scrie și să citească, nu înțeleg sensul lucrurilor pe care le citesc. Aveți idee cum s-a ajuns aici? Dacă gradul de inteligență nu înregistrează niciun regres, ci dimpotrivă, progresează de la generație la generație, ce anume este atât de greșit încât se ajunge în această situație?

Nu știu cât de des vă puneți această întrebare, dar pentru mine este un subiect la ordinea zilei. Copilul meu este în clasa a II-a; face matematica pe care generația mea a învățat-o într-a IV-a și gramatica pe care am făcut-o într-a V-a.

Săptămâna trecută, a trecut de mai multe foruri propunerea înăspririi pedepselor pentru cei care agresează sau insultă un cadru didactic. De ce discutăm despre cum să creștem pedepsele aplicate părinților sau copiilor de la 5 ani la 6 ani și jumătate de închisoare în cazul în care agresează un cadru profesoral? De ce nu se fac legi despre felul în care profesorii, învățătorii și educatorii să se simtă mândri de profesia lor, să fie o țintă să ajungă un cadru în învățământ? De ce nu se găsesc metode care să încânte copiii de școală? Vă dați seama că elevii și sistemul de învățământ actual, din mediul de stat, sunt axe care se intersectează ocazional? Că privitul țintă la tablă, cu mâinile la spate, timp de 45 sau 50 de minute, este aproape imposibil pentru copiii cu vârste cuprinse între 6 ani (când, brusc, trebuie să se „cumințească”) și 18 ani, să stea țepeni în bănci, să asculte monoloage, lecții concepute în urmă cu câteva decenii după metodele de atunci?

Sau poate ar trebui să vorbim despre faptul că regula spune că în clase trebuie să fie maximum 24 de elevi. La „școala noastră” 30 este cel mai mic număr de elevi într-o clasă.

Declarațiile ministrului, care consideră că temele pentru acasă trebuie desființate, sunt de domeniul penibilului. Nu numai că sunt necesare, dar sunt obligatorii. Cred că numărul copiilor care pot asimila materia predată la școală fără ajutor nu depășește 5 procente.

Nu temele sunt problema. Ci materia. Care este înfiorător de încărcată și îmbâcsită. Pe la Ministerul Educației s-au perindat tot felul de specialiști care au făcut tot felul de propuneri, vreme de 25 de ani, fără să gândească ce impact au deciziile lor.

Sunt necesare cel puțin două ore pe zi de lucru susținut, acasă, pentru a ține cât de cât pasul cu materia predată. Cu volumul URIAȘ de informații care este pompat în manuale. Orice pretenție la note de 9 și 10, al căror corespondent în clasele primare este reprezentat de calificativul FB, înseamnă mult mai multă muncă. Muncă a părinților, a copiilor, a meditatorilor. Sunt necesare chiar și caietele suplimentare de lucru și culegerile de toate felurile. Pentru că altminteri părinții trebuie să se gândească ei să compună probleme și exerciții pe care să exerseze copiii.

Nu cunosc nici măcar un singur părinte care să muncească și să își poată permite să „facă teme” după ce ajunge acasă, în „crucea nopții”. „Păi părinții dvs. nu făceau temele cu voi?” Poate că da, poate că nu. Însă generațiile de 30-40 de ani cu siguranță nu se simțeau copleșite de „școală” de la nivelul claselor primare. Acum, în timpul semestrelor de școală, copiii au program contra cronometru; sau cel puțin așa este cel al căror părinți sunt preocupați de cât și ce știu copiii lor; în cazul în care copilul mai are una sau două activități extrașcolare, programul trebuie organizat ca la armată. De aici apare și repulsia copiilor – de vârste cât se poate de diverse. În loc să fie interesați de școală, de materii, de lecții, se simt obosiți, frustrați, ajung să asocieze studiul cu un chin.

În plus, ceea ce se întâmpla în urmă cu decenii, când părinții lucrau până la 3 sau 4 după-amiază, este o situație care nu se mai regăsește în prezent. Acum, alternativa părinților care lucrează până târziu este reprezentată de programele de after school (la școală sau în privat) sau de meditații. Niciunul dintre sisteme nu este perfect, iar fiecare se descurcă cum poate.

Sistemul de învățământ este putred până în temelii. Materiile sunt absurde. Numărul de cadre didactice este prea mic în comparație cu necesarul. Prea mulți dintre cei care sunt în sistemul de învățământ au ajuns acolo pentru că nu au avut alternativă, nu pentru că au vocație. Nu există fonduri, interes, strategie. (Mă amuză „ilegalitatea” fondului clasei. Păi dacă nu există creioane de colorat și nicio jucărie la grădiniță, iar la școală nu sunt capace de WC, cretă sau hârtie igienică – ce să facem? Să cerem o audiență la primărie? Sau poate un interviu la ministru? Și până când răspunde primăria sau ministerul, copiii noștri ce să facă? Să nu mai meargă la baie?)

Abia ce intrasem pe o linie de bun simț, în care directorii de școli nu erau numiți pe criterii politice, ci de competență, că noul guvern ne-a liniștit rapid: ne întoarcem la vechile practici. Altfel spus, nu contează ce ai în cap, ci pentru cine votezi. Nu contează meritele, ci cum pui ștampila pe buletinul de vot.