Un BlackBerry și o bâtă

Unii au profitat de ocazie să anunțe că nu mai e mult până ce mișcări de revoltă de tot felul se vor extinde și în alte țări, vestind asta cu un aer fie amenințător-profetic, fie deja cu punga de popcorn în mână. Interesant aici nu e atât mimetismul (previzibil) conținut în reflexele de genul “pe când și la noi?”/”să vedeți ce-o să fie peste câteva luni”, ci faptul că de orice fel de acte contra sistemului e găsit unul și același vinovat (statul incompetent din epoca noastră), dar pentru motive total opuse și incompatibile între ele, iar același stat e socotit a merita să fie “zguduit din temelii”, de-a valma, atât de vandalii care fură și distrug magazine în Anglia, cât și de cavaleri ai fioroasei figuri gen Anders Breivik, anarhiști greci, indignați spanioli sau apărători ai ființei românești dezamăgiți că nu s-au născut în epoca interbelică.

Pe rând, cititorul unor astfel de opinii e somat să afle niște mari secrete ale vremii noastre, care logic se bat cap în cap: 1) faptul că largi categorii ale societăților occidentale lenevesc, se înmulțesc, se droghează, se îmbată și se omoară între ei pe banii statului, atingând extreme revoltătoare acolo unde statul bunăstării e mai dezvoltat, iar poliția e mai slabă și evită să-i descurajeze cu gloanțe pe vandali (cum spune comentatoarea americană conservatoare Ann Coulter); 2) faptul că largi categorii ale societăților occidentale s-au săturat să fie marginalizate, mințite că munca cinstită le va aduce bunăstare, sfidate de luxul inaccesibil al bogătașilor, sărăcite de corupția politicienilor și de furăciunile bancherilor (cum spune comentatorul politic Peter Oborne de la The Telegraph).

Pentru revelatorii ambelor mari secrete, rezolvarea problemei ar însemna o schimbare rapidă și radicală a situației actuale – schimbare văzută și ea, evident, din unghiuri opuse. Propunerile oferite le cunoaștem deja: 1) desființarea statului social, limitarea imigrației și restaurarea unor valori morale capabile să asigure coeziunea socială, însoțită sau nu de o mână de fier a statului care să-i pună la muncă pe leneși și să-i pedepsească exemplar pe eventualii răzvrătiți; 2) suprataxarea bogaților, creșterea cheltuielilor sociale, îngrădirea puterii multinaționalelor și a piețelor financiare asupra politicii statelor și întoarcerea la o economie “reală”, a micilor întreprinzători și a protejării capitalului local, în locul celei financiare și globalizate de astăzi.

Deși ambele variante propuse își proclamă realismul în raport cu niște utopii pe care le combat (utopia statului social, respectiv utopia pieței libere), amândouă sunt nu mai puțin utopice, pentru că se întemeiază pe cunoscuta nostalgie a vârstei de aur, fixată în diverse momente idealizate din trecut – fie epoca lui Margaret Thatcher, când “poliția era poliție”, fie epoca anilor ’60, când familia și educația îi călăuzeau bine pe tineri, ori cea dinainte de război, când Europa nu era “metisată” (pentru un excelent repertoriu al idealizărilor trecutului, vezi articolul “We have been here before” din The Economist), fie – în cazul nostru – epoca ceaușistă, când statul asigura, nu-i așa, locuri de muncă și ordine publică, ori interbelicul glorios, când tinerii erau patrioți, modești și religioși. Numai că trecutul nu mai poate fi înviat și oferit ca soluție de viitor: copiii născuți în Occident ai imigranților nu mai pot fi trimiși “înapoi de unde au venit”, fiindcă altă țară nu au, globalizarea economică și piețele financiare nu pot fi desființate peste noapte prin lege, iar tinerii crescuți în democrația digitală nu pot fi dezobișnuiți de ea peste noapte și forțați să se conformeze unor stiluri de viață la care înșiși părinții lor au renunțat.

Premierul David Cameron a stârnit nu numai opoziția Twitter și a Facebook, care au invocat argumentul libertății de expresie când el a cerut să fie închise conturile rebelilor, dar și ironia internauților care au făcut paralela între ideea de interzicere temporară a accesului la rețelele sociale și cenzura de tip chinezesc. E o ironie foarte tristă a istoriei că simboluri ale progresului tehnologic ca BlackBerry sau Twitter au ajuns vehicule ale îndemnurilor primitive la sărit cu bâtele. Dar ea nu poate fi înlăturată blamând prezentul și susținând ori că dacă n-ar mai fi rețele online și smartphone-uri, n-ar mai fi nici huligani cu bâte, ori că accesul la telefon mobil și internet denotă suficientă bunăstare încât să excludă orice motivație a unor frici și furii colective de genul celor din Europa anului 2011. Asocierea între BlackBerry și bâtă există și încă va mai exista, cel puțin până ce comentatorii oripilați se vor obișnui s-o vadă așa cum e în loc să-și acopere ochii, imaginân-du-și în locul ei scene dintr-un trecut complet offline.