Uitați de săptămâna de lucru de patru zile, un nou trend se conturează tot mai mult în rândul angajaților care vor să muncească tot mai puțin spre deloc: cât de fezabilă este săptămâna de lucru de o zi?

O națiune de workaholici are o nouă fixație: să lucreze mai puțin.” Este un titlu din Wall Street Journal care mi-a atras atenția și care vorbește despre faptul că orele lucrate în Germania sunt printre cele mai scăzute din UE, situându-se în jurul valorii de 34 pe săptămână, comparativ cu 36 în Franța, Italia și Spania și 39 în Polonia. De asemenea, nemții au înregistrat în medie 19,4 zile de concediu medical pe an în 2023 — cel mai mare nivel raportat până în acel an, iar această creștere susținută a absenteismului este privită ca o provocare majoră pentru economia germană, fiind legată de burnout, impact postpandemic și dezechilibre demografice. Declarațiile cancelarului Friedrich Merz, potrivit cărora „avem nevoie să muncim mai mult și, mai presus de toate, mai eficient”, reflectă o schimbare culturală în Germania, unde modelul de work-life balance este criticat ca fiind un obstacol în calea prosperității viitoare. Dar dacă germanii nu mai vor să lucreze, o națiune definită deseori în trecut prin workaholism, cum stau lucrurile printre români? În statistici, pare că lucrăm încă destul de mult, între 38,8 și 39,5 ore pe săptămână. Totuși, realitatea pare că, în contextul regimului de muncă hibrid și al imersiunii AI în viețile noastre, idealurile de carieră par să se fi estompat, tot mai mulți dintre angajații români  căutând modalități prin care să își eficientizeze munca și să comprime timpul efectiv dedicat acesteia într-un interval cât mai redus. E greu de cuprins în statistici timpul dedicat de colegul cu care lucrezi muncii efective: în condițiile în care proiectele sunt aceleași, dar instrumentele s-au schimbat, timpul trebuie să se fi redus. Dar, totuși, cei mai mulți dintre angajați se rezumă la sau primesc aceleași sarcini ca și anterior pandemiei. Ce fac cu timpul rămas? Este evident că cine nu vine cu proiecte, idei noi – nu dedică acel timp muncii extra. Dar este responsabilitatea angajatului sau a angajatorului să facă acest lucru? Ce vreau să spun este că până în acest moment, cred că majoritatea joburilor de birou ar fi trebuit  să se fi eficientizat datorită AI – iar asta ar trebui să se vadă în productivitate. Însă lucrurile nu stau chiar așa. Presa internațională și rețelele sociale spun povestea a diverse trenduri din online, care arată o îndepărtare tot mai mare de idealurile de carieră (îmi vine în minte unul cu o tânără care mulțumea în mod ironic generațiilor anterioare de femei pentru lupta pentru drepturile sale, care îi permit să citească mailuri zilnic și să lucreze cu Excelul). Unde ne îndreptăm dacă vom continua să gândim așa? În 1930, John Maynard Keynes, unul dintre cei mai influenți economiști ai secolului trecut, scria că, până în 2030, oamenii vor lucra doar 15 ore pe săptămână. Credea cu tărie că progresul tehnologic și creșterea productivității ne vor elibera de corvoada economică și că adevărata provocare a viitorului va fi nu „cum să supraviețuim”, ci „ce facem cu tot timpul liber câștigat”. Au trecut aproape o sută de ani, iar profeția pare că se apropie de realizare. Conceptul de „one-day workweek” nu mai e doar o utopie academică: consultanți de top, programatori sau creatori independenți își negociază onorarii astfel încât o zi de muncă intensă să le asigure traiul pentru întreaga săptămână. Alții aleg „mini pensionări” la 30–35 de ani, în stilul mișcării FIRE (Financial Independence, Retire Early), ca o formă de refuz la munca permanentă. Generația Z vorbește tot mai des despre „lazy girl jobs” sau „career downsizing”, ca antidot la presiunea workaholică. Poate Keynes a greșit termenul – nu 2030, ci mai târziu. Întrebarea reală, însă, rămâne aceeași ca în 1930: dacă, la un moment dat, am ajunge să muncim doar trei ore pe zi, am ști să trăim „înțelept, plăcut și bine”? Sau am inventa noi motive de stres, noi aplicații și noi KPI care să ne ocupe și acel timp? Keynes ne-a avertizat că problema omenirii nu va fi lipsa de muncă, ci sensul vieții după muncă. Sau sensul vieții de la muncă – să găsim un sens în activitățile noastre, să avem o muncă de care nu vrem „să scăpăm”, ci pe care să ne dorim să o îmbunătățim constant.   

Ioana Matei este editor-șef Business Magazin