Trăim într-o dictatură a angajaților. S-a ajuns ca antreprenorii/patronii să fie conduși de angajați și asta e groaznic pentru business

Pentru că nu mai există forță de muncă suficientă, atât din punct de vedere cantitativ cât și calitativ, companiile, directorii, antreprenorii, fondatorii, patronii sunt prinși într-un cerc vicios. Dacă dai afară un angajat, sigur nu mai sunt șapte la ușă care de-abia așteaptă să-i ia locul, ci dimpotrivă. Sorin Faur de la Academia de HR, un consultant în resurse umane cu peste 20 de ani de experiență în România și pe piețele regionale, spune că acum, dacă un angajat îți pleacă, indiferent de motiv, în cel mai bun caz îl poți înlocui în șase luni și cu un cost semnificativ. În acest timp poziția rămâne liberă și fie alții trebuie să o acopere, ceea ce înseamnă că se instalează o stare de nervozitate în echipă, fie pur și simplu poți să ai întreruperi în fluxul de producție.

Aici nu vorbim de poziții de entry-level. Noile generații vor să experimenteze, așa că schimbarea unei companii de la un an la altul este ceva comun. Iar fiecare schimbare trebuie însoțită de un salariu mai mare. Companiile, în special cele care au nevoie de personal calificat și înalt calificat, nu mai știu ce beneficii să ofere angajaților, nu mai știu cum să le intre în grații, nu mai știu cum să le întindă covorul roșu, este o luptă extrem de dură pentru creiere.

Răzvan Căzănescu, fondatorul sistemului de management TBF – The Basic Fundamental, care spune că a contribuit din spate la dezvoltarea unor afaceri cum ar fi lanțul de ochelari Lensa, care acum face senzație pe piață, susține că trăim într-o dictatură a angajaților. Angajații au ajuns să conducă companiile, nu antreprenorii, ceea ce este groaznic, este rău pentru business. Când se începe o afacere, motorul ei este fondatorul, antreprenorul, cel care are ideea și vine cu primii bani. Aceste companii merg înainte, se dezvoltă prin forța și determinarea antreprenorului, patronului. Angajații îl urmează sau nu, cred în el sau nu și nu se pune problema contestării lui.

Dar pe măsură ce compania crește iar antreprenorul are nevoie de tot mai mulți angajați, rolurile încep să se schimbe, mai ales atunci când piața duce lipsă de angajați. Acești angajați pot să fie un motor care trage compania alături de antreprenor, sau dimpotrivă, pot să fie o frână, în funcție de situațiile care apar. Pe măsură ce angajații își consolidează poziția în companie, ei preiau puterea, mai ales prin atitudinea „nu se poate”.

În ultimul an, pe fondul acestei pandemii, a apărut conceptul de quiet quitting, adică ideea că stai la birou, la muncă, fără să faci nimic, dar nici nu-ți dai demisia. Angajații se ascund în spatele calculatorului, în spatele procedurilor, în spatele muncii remote, în spatele problemelor psihice care au apărut și sunt invocate tot mai des – începând de la creșterea stresului, atacuri de panică, presiunea celor patru pereți și a peretelui alb de acasă.

Antreprenorul trebuie să fie foarte puternic și determinat ca să treacă peste acest obstacol.  Nefiind atât de mari, companiile încă nu au ajuns să se birocratizeze suficient, să aibă proceduri, să fie implementate reguli astfel încât antreprenorul să poată depăși forța nevăzută care se împotrivește înaintării businessului. De multe ori, mai ales în situațiile actuale, când șomajul este zero, când nimeni nu stă la ușă să se angajeze, când legislația muncii susține contractele de muncă pe perioadă nedeterminată, antreprenorul nu prea are ce face, este la mâna angajaților.

n ultimul an, pe fondul acestei pandemii, a apărut conceptul de quiet quitting, adică ideea că stai la birou, la muncă, fără să faci nimic, dar nici nu-ți dai demisia. Angajații se ascund în spatele calculatorului, în spatele procedurilor, în spatele muncii remote, în spatele problemelor psihice care au apărut și sunt invocate tot mai des – începând de la creșterea stresului, atacuri de panică, presiunea celor patru pereți și a peretelui alb de acasă. Niciun angajator, niciun patron nu riscă acum să intre în război cu aceste situații, pentru că ar rămâne fără angajați, iar businessul s-ar prăbuși. Pentru că știu ce putere au, angajații forțează limitele, forțează pauzele de cafea și de țigară, forțează „bârfa” companiei, și în final forțează creșterile salariale. Pentru patroni, care oricum nu sunt iubiți deloc și nici nu trebuie să fie iubiți, aceste creșteri salariale trebuie să fie însoțite de ceva, de creșterea productivității muncii, de preluarea unor sarcini noi, de preluarea unor responsabilități mai mari, ceea ce nu prea se întâmplă.

Din ce în ce mai mulți angajați nu vor să-și asume responsabilități în cadrul companiilor, nu vor să fie șefi, nu vor să conducă alți oameni, preferând să rupă ușa când se termină programul. Nimeni nu vrea să moară pentru companie sau pentru un antreprenor atâta timp cât are pe masă o ofertă mai bună în orice moment. Am intrat într-un model social al muncii, iar capitalismul muncii se îndreaptă către un socialism corporatist. Nu se spunea în comunism că angajații conduc? Acest concept a ajuns acum și în capitalism. Comunismul, socialismul au căzut din motive economice pentru că nu mai făceau față capitalismului.

Să vedem ce va urma acum.   

(cristian.hostiuc@zf.ro)