Trăiam prea bine și nu știam: Dacă modelul globalizării este acum aruncat în aer, ce model economic/politic/social/cultural îi va lua locul?

Când toată lumea este în flăcări din cauza războiului comercial declanșat de Donald Trump, este greu să scrii despre altceva. 

În 2022, Peter Zeihan, unul dintre cei mai în vogă analiști geopolitici americani, a susținut în cartea “The end of the world is just the beginning: mapping the collapse of globalisation” că anul 2019 a fost vârful globalizării, vârful acestui model care a condus lumea economică, politică și socială în ultimii 50 de ani. 

2019 a fost anul de vârf atins de lumea capitalistă prin globalizarea economică, financiară, politică și culturală. După care a venit colapsul: pandemia, războaiele, inflația, explozia dobânzilor, creșterea datoriilor statelor occidentale și ruperea legăturilor geopolitice. Ce urmează de acum încolo?

Și România a fost beneficiara acestui model economic după căderea comunismului, acest model susținând creșterea PIB-ului de la 30 de miliarde de dolari în momentul prăbușirii comunismului la 350 de miliarde de euro acum, cu un salariu mediu net care a depășit 1.100 de euro, cu un comerț exterior – exporturi plus importuri – de zece ori mai mare decât în cel mai bun an al perioadei comuniste.

1. Modelul globalizării susținut de americani începând cu anii ‘70 nu a fost numai un model economic și financiar, ci a fost un model politic, social, cultural, juridic. A fost un model de deschidere a țărilor și a piețelor, de intrare a investițiilor străine directe, de creștere a activității economice, de creștere a salariilor, de creștere a puterii de cumpărare, de creștere a vânzărilor de produse și servicii de către americani, de către europeni, de către chinezi etc. 

Dacă din punct de vedere industrial americanii ar putea spune că au pierdut, cel puțin așa susțin Donald Trump și adepții lui, pentru că America a pierdut clasa industrială, manufacturială, de producție pe care au câștigat-o alții, din punct de vedere financiar și tehnologic americanii au fost și sunt câștigători neți. Americanii au reușit să-și exporte dolarul peste tot în lume, la fel și serviciile de tehnologie care au schimbat lumea începând cu anii ’80. Niciun calculator din lume nu este fără Windows de la Microsoft, de exemplu. 

2. Dezindustrializarea Americii din cauza globalizării se datorează unui alt model american, de data asta financiar: democratizarea piețelor de capital. Începând cu anii ’80, odată cu venirea companiilor de tehnologie americane pe Bursă în căutare de capital – Microsoft, Oracle, Apple, IBM etc. -, tot mai multe companii americane au decis să se deschidă către publicul larg, către piața de retail, către americanii de rând, către propriii salariați. Dar acest lucru a dus la schimbarea raporturilor de putere în cadrul companiilor. Acționarii majoritari și-au redus deținerile, care au fost preluate de alți investitori, iar puterea efectivă, executivă,a fost preluată de către manageri, de către CEO, CFO, COO, CMO, CIO etc. 

Prin democratizarea accesului la companii prin listarea lor pe Bursă, modelul de remunerare a managerilor s-a schimbat fundamental pentru că cea mai mare parte a salariului, adică 90% dintr-un pachet salarial, a fost legată de evoluția acțiunilor companiei pe care  o conduceau. Pur și simplu ei și-au dat pachete de acțiuni în funcție de evoluția acțiunilor. În aceste condiții, având acest model în față, directorii au făcut tot pentru a livra rezultatele cerute de piețele financiare, astfel încât să crească valoarea acțiunilor companiei și, implicit, valoarea pachetului lor salarial. 

Prin deschiderea lumii și a piețelor s-au dus cu produsele și serviciile companiei peste tot, schimbând modelul de producție spre țările unde era mai ieftin de produs. Când te costă să produci o pereche de blugi în America 30 de dolari, dar în China 3 dolari, bineînțeles că directorii americani au luat decizia să producă în China, Vietnam etc. Pe baza acestei dezindustrializări din America, managerii au reușit să obțină profituri mai mari producând în altă parte, ceea ce s-a văzut în prețul acțiunilor companiei. 

Timp de 50 de ani, managerii companiilor americane au căutat peste tot în lume țări unde să producă mai ieftin și chiar mai bine decât în America, pentru că nu există o altă modalitate de obținere a unor profituri mai mari și bineînțeles de creștere a valorii companiilor. 

Pe directorii americani, pe ceilalți acționari – fonduri de investiții, fonduri de pensii – prea puțin îi interesează de dezindustrializarea Americii, de soarta muncitorului american din producție etc. Pentru ei totul a fost doar o expansiune continuă, obținerea unui cost de producție cât mai scăzut și vânzarea în întreaga lume a produselor și serviciilor, dar la prețul american. Cel mai bun exemplu este Apple, care își produce telefoanele la Foxconn cu un preț sub 100 de dolari, dar care ulterior vinde produsul în întreaga lume la un preț de 1.000 de dolari. Diferența dintre 100 și 1.000 de dolari înseamnă research & development pentru brevete, invenții, idei, produse și servicii, marketing și marja de profit. Poate nu știți, dar Apple operează cu o marjă de profit de peste 50%. 

Deficitul comercial pe care îl are Statele Unite cu întreaga lume – cifrat la 1.200 de miliarde de dolari anul trecut – are la bază și acest model de democratizare a piețelor de capital și ascensiunea directorilor executivi – CEO, CFO etc. – a căror performanță ține de evoluția acțiunilor companiei pe care o conduc, nu de durerea închiderii unei fabrici din Michigan și producția produsului respectiv în altă parte. 

3. Evoluția cursului valutar al dolarului: în spatele acestor deficite comerciale pe care le are Statele Unite (din 1.200 de miliarde de dolari, 620 de miliarde sunt cu cinci țări din Asia – China, Japonia, Coreea de Sud, Taiwan, Vietnam) se află și evoluția cursurilor valutare ale dolarului cu monedele țărilor respective. 

Donald Trump a spus că America este tratată “unfair” pentru că aceste țări își țin artificial cursurile valutare la un nivel mai scăzut. Adică la surplusul comercial pe care îl are China cu America – 295 de miliarde de dolari în 2024 și 418 de miliarde de dolari în 2018, cel mai bun an pentru chinezi – , moneda Chinei, yuanul, ar fi trebuit să se aprecieze față de dolar, nu să stea de decenii întregi între 7-8 yuani pentru un dolar. 

Americanii îi acuză pe chinezi că țin artificial yuanul la un nivel mai scăzut pentru a-și menține competitivitatea produselor. Spre exemplu, dacă yuanul s-ar aprecia de la 7,27 youani pentru un dolar acum la 4 yuani pentru un dolar, produsele și serviciile produse în China și exportate în lume ar deveni mai puțin competitive atunci când banii s-ar întoarce în China. Dar chinezii își țin deliberat yuanul la un nivel valutar mai scăzut față de dolar, ceea ce face ca produsele chinezești să fie mai competitive din punct de vedere al prețului față de produsele americane, de exemplu. Iar americanii vor să forțeze acum aprecierea yuanului pentru ca produsul produs în America să aibă o șansă să se bată cu produsul realizat în China. Aprecierea yuanului față de dolar ar însemna și o creștere a puterii de cumpărare a chinezilor, care ar permite achiziția de către chinezi a mai multor produse și servicii americane mai mari în dolari. 

Ca să dau un exemplu european, Germania este principala beneficiară a introducerii monedei euro, pentru că prin eliminarea monedelor naționale pur și simplu s-a eliminat instrumentul de depreciere a unei monede naționale ca și formă de protecție împotriva intrării pe piață a produselor germane, pe de o parte, iar pe de altă parte s-a redus puterea produselor țării respective de a ieși în afară pe alte piețe. De aceea Germania este una dintre țările care au cel mai mare surplus comercial din lume, după China. Și totul din jocul cursului valutar. 

Spre exemplu, grecii, italienii, spaniolii nu-și mai pot proteja propriile produse și servicii în fața altora prin jocul cursului valutar, pentru că nu mai au monedă proprie, pe care nu o mai pot deprecia, așa cum s-a întâmplat până în anii 2000, când s-a introdus moneda euro. 

În România toată lumea își pune problema de ce cursul valutar leu/euro a rămas atât de stabil de cinci ani încoace în ciuda tuturor crizelor, deficitelor comerciale etc. La câtă valută a intrat în România în ultimii cinci ani, din toate sursele, oficiale și neoficiale, România a plătit și deficitele comerciale, iar BNR chiar s-a majorat rezerva valutară cu 12 miliarde de euro. Dacă Mugur Isărescu ar fi lăsat cursul liber, euro nu ar fi fost 5,5-6 lei, cum ar crede lumea, ci mai degrabă 4 lei, la câtă valută a intrat în țară. 

Deci, până la urmă, războiul comercial declanșat de Trump are în subsidiar, sau mai degrabă chiar în prim-plan, problema cursurilor valutare: americanii vor ca rivalii/inamicii lor chinezi să-și aprecieze youanul pentru ca produsele chinezești să mai piardă din competitivitate, chinezii vor să aibă salarii mai mari în dolari ca să cumpere produse mai multe.

Ca să continui exemplul cu România, stabilitatea cursului valutar leu/euro, pe fondul creșterii salariilor în lei, a dus la o putere de cumpărare mai mare a românilor în euro, ceea ce a dus la creșterea importurilor, creșterea excursiilor în afară, achiziția mai multor bunuri și servicii externe. 

Nimeni nu știe unde va duce acest război comercial declanșat de Trump, dar se pare că acest model al globalizării care a condus lumea din toate punctele de vedere – economic, financiar, politic, social, cultural – se schimbă. 

Întrebarea este: Noi, România, guvernul, oricine are putere politică, economiștii, cu ce model venim?

Dacă modelul globalizării ne-a adus până aici, la un PIB de 350 de miliarde de euro pe an, la un salariu mediu net de 1.100 de euro, următorul model economic, politic, social unde ne va duce? Mai sus, sau mai jos?

Dacă americanii se retrag nu numai din punct de vedere al securității, dacă războiul comercial va rupe alianțele și status quo-ul, cine va prelua golul lăsat? 

Are România, atât la nivelul capitalului privat cât și la nivelul capitalului de stat, banii și capacitatea administrativă și leadershipul de a veni cu un al model, bineînțeles și cu banii aferenți? 

Dacă lumea se schimbă iar modelul european – UE, Bruxelles, fondurile europene – începe să fie contestat și el, ce se pune în loc? 

Probabil că lumea capitalistă trăia prea bine și nu știa. Și s-ar putea să fie nevoie ca această bogăție, în special din Europa, să se mai șteargă.