Tragedia unei lovituri de stat eșuate

Cei 58 de soldați vinovați că au ascultat de ordinele ofițerilor sunt deportați în mijlocul deșertului marocan, în temnița de la Tazmamart, unde vor fi lăsați să putrezească în niște celule imunde (de fapt morminte, unde statul în picioare era cvasi-imposibil), aproape lipsiți de oxigen, de apă, de hrană și de lumină. Noaptea lor infernală va dura optsprezece ani și va fi însoțită de accese de nebunie, de disperare mută și de boli chinuitoare.

Tahar Ben Jelloun (laureat, în 1987, al premiului Goncourt) povestește această cumplită perioadă de detenție folosind mărturia unui supraviețuitor al acestui calvar, Aziz Binebine, care a izbutit să rămână în viață doar prin forța spiritului: “Trupurile noastre putrezeau lent, membru cu membru. Singurul lucru care îmi rămăsese era capul, mintea, rațiunea mea.”

Fără să vrea răzbunare, dispus să ierte și să înțeleagă, Aziz vrea să arunce doar un strop de lumină asupra atrocităților puse la cale de regimul lui Hasan al II-lea.

Tahar Ben Jelloun, “Această orbitoare absență a luminii”, Editura Art, București 2012