În timp ce firmele private fac eforturi mari pentru supraviețuire, străduindu-se să cash-uiască fiecare ban, în sectorul bugetar s-a instalat bairamul pe bani publici. Nimeni nu vrea să facă r

De o bună perioadă de timp, în negocierea salariului, a dispărut conceptul de salariu minim pe economie sau salariu mediu pe economie, acesta fiind înlocuit de sintagma „vreau cel puțin cât paznicul de la primărie” sau „cât șoferul de la nu-știu-ce  instituție publică”.

Salariile din sectorul de stat au devenit, peste noapte, salarii de referință, nivel standard, la care se raportează toată piața muncii din România, această stare de lucruri datorându-se faptului că cei care lucrează în domeniul privat se raportează aspirațional la sectorul de stat, unde s-a dus vestea că este habitatul populat de angajați, mulți dintre ei ultrablindați/tapetați cu diplome pompoase aduse direct la cârciumă din particulare buticuri universitare, prea pofticiosi de sporuri, favoruri și beneficii, dar alergici la muncă și, în mod special, la cetățean și la problemele acestuia.

Datorită politicilor salariale brandul de angajator al  (employer branding)  a fost ridicat pe cele mai înalte culmi. Cockteilul de avantaje adus de toxica lege a salarizării unice a transformat statul-angajator în vedetă pe piața muncii.

În lucrarea „Dolari și Rațiune” (Editura Publica, 2018) autorii Dan Ariely și Jeff Kreisler afirmă că banii sunt un simbol al meritului. Cât de adevarată este această afirmație  pentru ceea ce se petrece în momentul de față  în mediul bugetar?

Sectorul bugetar a devenit cel mai mare pețitor pentru sectorul privat.

S-a ajuns la situația aberantă că salariul mediu din administrația publică să depășească cu circa 65% salariul mediu pe economie. Este bine de amintit că suntem campionii Europei la acest capitol, media salariului din administrația publică la nivel European   depășește cu doar 18%  media salariului din mediul privat.

Am asistat în ultimii doi-trei ani la o creștere uimitoare a salariior în mediul bugetar, punând sectorul privat într-o situație penibilă, acesta fiind incapabil să țină pasul și ritmul. Prin aceste politici salariale, marcate puternic de o permanentă detentă salarială, statul a surclasat mediul privat, poate chiar l-a umilit. Politica salarială din administrația publică este decuplată total de realitatea economică.

Rezultatele nu au întârziat să apară, statul a devenit un aspirator al forței de muncă din mediul privat: o parte din educatore au părăsit grădinițele particulare, asistentele medicale au plecat la stat, o parte din tinerii meseriași au plecat în armată, iar tractoriștii vor paznici la primărie.

S-a ajuns la o situație hilară: finanțatorul (mediul privat) să trăiască mai prost decât finanțatul (sectorul bugetar).

Prin aceste politici salariale aberante experimentăm moartea logicii, a firescului, a bunului simț și, nu în ultimul rând, al dreptății sociale, îndreptându-ne, inevitabil, spre un suicid etic.

De unde apare această diferențiere a nivelurilor dintre salarii? În ce constă superioritea și infailibiltatea statului în politicile salariale?

Consistența diferențierii este dată de faptul că statul dă salarii mari fără să-l intereseze productivitatea și sursa banilor, căci doar nu dă de la el, și nici nu este pus în situația de a se justifica. Salariile sunt stabilite arbitrar, fără nicio conexiune cu starea economiei, adică cum vor mușchii decidenților. Statul nu este orientat spre performanță, aici predomină slujul, guduratul și, in mod excesiv, atasamentul față de șefii care i-au pus pe funcții.

Guvernanții nici măcar nu sunt cuprinși de anxietate anticipativă, pentru că nu plătesc ei în viitor uriașele împrumuturi, pe câtă vreme în sectorul privat orice derapaj financiar poate deveni fatal.

Veniturile megalomanice obținute de unii funcționari publici, pentru o țară așa de săracă, dau senzația existenței unui cofraj care-l desparte de restul lumii sau a unui cluster de sfidare totală.

Continuand să crească aceste salarii ne îndreptăm spre ceea ce francezii numesc „stânga caviar”,  iar  anglo-saxonii „socialism cu șampanie”.

La masa bugetarilor se mănâncă bine, fiecare dintre aceștia simțindu-se excesiv de relaxați în „jeleul bugetar”, puternic setați pe doctrina misecuvenismului.

Situația este de-a  dreptul incestuoasă când cei din conducerea unor instituții publice sau firme cu capital de stat își stabilesc singuri salariile și sporurile la niveluri intimidante pentru  majoritatea firmelor private.

Salariile din mediul privat sunt strâns legate de productivitatea muncii, de un buget de cheltuieli și, nu în ultimul rând, de  profitabilitate.

În timp ce firmele private fac eforturi mari pentru supraviețuire, străduindu-se să „cash-uiască” fiecare ban, în sectorul bugetar s-a instalat bairamul pe bani publici.

Nimeni nu vrea să facă reforme în sectorul bugetar, problemele sunt rostogolite cu sârg de la o guvernare la alta, iar o încercare de a schimba ceva este mai imposibilă decât desprăjirea unui ou.

S-a ajuns ca mediul bugetar să fie un fel de disclaimer, indiferent ce se întamplă nimeni nu mai pațește nimic. La asemenea nivel al salarizării funcționarul public ar trebui să aibă o atitudine pozitivă în relația cu cetățeanul, ori ne confruntam cu adevarată golgotă a intercțiunii acestora. Mulți funcționari publici privesc cetățeanul  ca de pe stația  orbitală, afișând  aproape în permanență un rictus de nemulțumire.

Ron Kaufman, specialist în cultura serviciilor (articol apărut ZF din 7 iunie 2019), afirmă ca sunt șase niveluri ale serviciilor: criminal (sub nivelul minim acceptat de o companie ), minim, previzibil, dorit, surprinzător, incredibil.

Prin similitudine se poate afirma că uneori nivelul de deservire a cetățeanului este criminal, ceea ce se traduce prin sfidare și indiferență față de acesta.

Mulți funcționari publici, deși sunt foarte bine plătiți, la un nivel de penthouse salarial, fac administrație la nivelul genunchiului broaștei, refuzând să se gândească la nivelul secolului 21. Ceea ce se petrece în administrația publică, în prezent, este o compilație între incompetență crasă și indiferență, toate acestea coroborate cu permanenta menținere în ecuația neputinței.

Un bun prieten îmi  povestea, de curând, pățania sa din concediu, pe care și  l-a petrecut  cu cațiva amici, toți bugetari, doar el lucrând în mediul privat. În momentul plații cazări la pensiunea în care au stat împreună doar el și-a plătit cazarea cu cash, ceilalți au folosit voucherele. Deci cel care contribuie la plata voucerelor pentru  angajații de la stat nu este deținător de voucher.

În timp ce firmele își bugetează cheltuielile, ducând o luptă darwinistă pentru supraviețuire, cu multe constrângeri statul își bugetează cheltuielile cu mare larghețe, având la îndemenă deficitul bugetar și  morișca împrumuturilor continue.

Toata lumea trebuie să înțeleagă că bugetul de stat și PIB-ul sunt consecințe directe ale activităților firmelor, a vânzărilor și a profiturilor acestora. Sunt momente când funcționarii publici fac un veritabil „tackling” sectorului privat. Plină de înțelepciune este butada care a invadat internetul: în  România dacă vrei să faci ceva trebuie să ceri aprobare de la cei care n-au făcut niciodată nimic.

Construirea unor punți între administrație și mediul privat poate aduce un plus de încredere și comunicare între cele două entități.

Fără nicio teamă putem afirma, chiar sentențios, faptul că, în problema nivelurilor salariale, în climatul actual, țestosul mediu privat nu poate ține pasul cu ultrarapidul și iresponsabilul stat-angajator.

Băcanu Gheorghe este un cititor ZF