Ți-a fost afectată reputația? Ce instrumente există pentru a-ți îndrepta imaginea pe internet

Vă propun un mic experiment: deschideți un browser și tastați, în bara de sus, numele dumneavoastră. Apăsați „enter“. Știți în mare măsură, ce urmează să afișeze motorul de căutare; nu vă e totuși puțin teamă?

Un celebru citat al lui Warren Buffett este în continuare corect: „Ai nevoie de 20 de ani ca să-ți construiești o reputație bună și doar de 5 minute să o strici“, dar singurul lucru care s-a schimbat acum este durata. Nu mai e vorba de 5 minute, e vorba de cele câteva secunde de care are nevoie cineva pentru a-ți strica imaginea. Câteva secunde pe Facebook, Twitter, LinkedIn sau vreun blog personal – iar informația, fie ea corectă sau nu, a intrat în patrimoniul universal al internetului.

Iar aici intervin ei: cei care știu cum să reacționeze, cum să ascundă informațiile false și cum să le contracareze pe cele corecte. Ei sunt cei care te ajută să-ți pierzi urma online. „Urma“ de care am amintit în titlu nu se referă la identitatea unei persoane, ci la informații care se pot deovedi dăunătoare. Ce instrumente există pentru a-ți îndrepta imaginea într-un mediu care se schimbă de la o secundă la alta și în care informația circulă cu cea mai mare viteză?

Un studiu al Microsoft a descoperit că 14% dintre adulți s-au confruntat cu consecințe negative ca urmare a activității online. Dintre aceștia,  21% și-au pierdut locul de muncă, 16% au ratat angajarea pe un post dorit, 16% și-au pierdut asigurarea medicală, 14% nu au putut intra la universitatea dorită, iar 15% nu au mai putut accesa un credit. Datele sunt valabile pentru Statele Unite, dar comportamentul utilizatorilor de internet nu suferă modificări majore în funcție de zonă. Iar în cazul companiilor, după cum veți putea citi în paginile următoare, consecințele pot fi mult mai grave.

REVOLUȚIA UNUI SPANIOL CARE VOIA SĂ FIE UITAT

În 1998, ziarul spaniol La Vanguardia publica două anunțuri legate de executarea silită a unor proprietăți; anunțurile veneau de la Ministerul Muncii și Afacerilor Sociale din Spania, având ca scop atragerea unui număr cât mai mare de participanți la licitație.

În noiembrie 2009, un bărbat pe nume Mario Costeja Gonzales, care deținuse una dintre proprietăți, a contactat ziarul pentru a le cere să elimine numele său din anunțurile care ajunseseră, între timp, pe pagina de internet a publicației. Motivația sa a fost simplă: la o căutare a numelui, primele rezultate duceau exact la acele anunțuri, dar informațiile în cauză deveniseră irelevante din moment ce executarea silită se încheiase cu mulți ani în urmă. Publicația a refuzat, așa că bărbatul s-a adresat celor de la Google Spania, cerând eliminarea legăturilor către anunțurile celor de la Vanguardia.
Povestirea de mai sus a marcat începutul unuia dintre cele mai controversate procese din scurta istorie a internetului. Curtea de Justiție a Uniunii Europene dat un verdict; atunci când a fost dat, el a surprins pe toată lumea. Curtea a decis că „O companie ce operează un motor de căutare de pe internet este responsabilă pentru procesarea datelor pe care le afișează, chiar dacă acestea sunt publicate de o terță parte. Un individ poate cere ștergerea unor hiperlinkuri din indexul motorului de căutare.“

Cu alte cuvinte, decizia Curții înseamnă că o persoană poate cere ca anumite informații să nu mai apară la căutare. La prima vedere, având în vedere că decizia nu făcea referire la paginile ce găzduiau informația, ci doar la motorul de căutare, care este până la urmă un soi de intermediar, lucrurile nu păreau să aibă o atât de mare importanță; analizând ceva mai în profunzime, decizia din cazul Gonzales vs. Google reprezintă de fapt reglementarea legală a „dreptului de a fi uitat“. Argumentul în această direcție este unul cât se poate de simplu: marea majoritate a utilizatorilor de internet verifică informații pe motoarele de căutare.

„Dreptul de a fi uitat“ nu a fost însă inventat în 2014: prima variantă a acestui act a fost redactată în 1995, intrând în vigoare trei ani mai târziu. „Directiva de protecție a datelor“, așa cum era numit documentul, reprezenta mai mult un set de reglementări cu privire la modul în care o entitate poate folosi datele personale ale unei persoane, cum ar fi adresa sau numărul cardului de credit. În 2012, actul a fost modificat pentru a se aplica și companiilor din afara spațiului european ce procesează date ale cetățenilor europeni; următorul amendament și cel mai recent datează din 2014, ca urmare a deciziei din procesul Gonzales vs. Google.

Totuși, Curtea a făcut diferența între informații care-i privesc pe simplii cetățeni și datele referitoare la persoane publice, considerate de interes public. „Eliminarea unor linkuri de pe lista de rezultate ar putea avea, în funcție de informația în cauză, repercusiuni asupra interesului legitim al utilizatorilor de internet potențial interesați de a avea acces la această informație“, se menționa într-un comunicat al instanței. Curtea arată că, deși drepturile persoanei vizate prevalează, trebuie avut în vedere și interesul publicului de a dispune de informația respectivă, „care poate varia în special în funcție de rolul jucat de persoana menționată în viața publică“.

Concluzia este că Gonzales vs. Google a scos în evidență lupta din mediul virtual dintre susținătorii liberei exprimări și cei care invocă dreptul la intimitate. Aceștia din urmă susțin că oamenii au nevoie „să fie uitați“, ceea ce înseamnă că au dreptul să li se înlăture urmele digitale de pe internet. Așadar, dreptul la uitare este una dintre opțiunile pe care o persoană le are atunci când vrea ca anumite informații să „dispară“ de pe internet. Cât de eficientă este însă această variantă?