Tânăr caut serviciu - misiune imposibilă. Avem de-a face cu o generație pierdută?

Primarul New Yorkului, Michael Bloomberg, a avertizat zilele trecute că dacă administrația Obama și Congresul nu se pun de acord asupra unui program de creare de locuri de muncă, revoltele din Cairo sau Madrid ale tinerilor șomeri s-ar putea repeta și în SUA. “Răul făcut de criză unei generații care nu-și poate găsi de lucru va continua încă mulți, mulți ani”, a spus Bloomberg, pledând pentru aprobarea în Congres a planului lui Barack Obama de a pune la bătaie aproape 450 mil. dolari pentru susținerea investițiilor în educație și crearea de locuri de muncă. “Măcar el are niște idei de pus pe masă, fie că vă plac sau nu”, a insistat primarul.

Comparația cu revoltele din Egipt și Spania era, evident, motivată electoral, ca și programul anunțat de Obama, însă problema e reală: rata șomajului în SUA a ajuns în august la 9,1% de la circa 5% în 2008, ceea ce înseamnă circa 14 milioane de oameni, dintre care 6 milioane nu și-au găsit de lucru de mai mult de 27 de săptămâni (șomaj pe termen lung), peste 4 milioane sunt tineri, iar numărul americanilor care au de muncă doar part-time a crescut în numai trei luni, din aprilie până în iulie, de la 8,1 la 8,4 milioane. Cu alte cifre, astfel de tendințe se manifestă aproape peste tot, din Marea Britanie până în Orientul Mijlociu și din zona euro până în zonele sărace ale Asiei. Prima instituție care a atras atenția asupra fenomenului a fost FMI prin intermediul ex-directorului Dominique Strauss-Kahn, ce vorbea toamna trecută de cele 210 milioane de șomeri existenți la scară globală – cel mai mare număr din istorie – și de consecințele ei: “o generație pierdută”, cea a tinerilor aflați în imposibilitatea de a-și găsi de lucru, scăderea calității vieții și lipsa de bani a acestora pentru educația urmașilor lor.

Între timp, Strauss-Kahn a dispărut de la FMI, însă Christine Lagarde, succesoarea lui, spune cu alte cuvinte același lucru atunci când îi îndeamnă acum pe politicieni, în special pe cei din SUA și Europa, să ia “măsuri active pentru a asigura creșterea economică”. Limbaj de lemn? Da, pentru că diplomația FMI o împiedică să îndemne direct guvernele să aloce bani ca să stimuleze angajările, după cum o împiedică și să explice la ce creștere economică se referă, atâta vreme cât bruma de creștere din ultimii ani n-a generat suficiente locuri de muncă încât să reducă durabil șomajul (de unde și termenul de “jobless recovery”). Unii comentatori de stânga s-au grăbit să conchidă că guvernele și FMI se tem de o revoluție mondială a “indignaților” pauperizați și demoralizați de efectele crizei (cu un vârf de lance în “primăvara arabă” și în Spania), iar unii comentatori de dreapta s-au grăbit să acuze FMI de socialism fiindcă susține intervenția statului în economie. Dar chestiunea nu se reduce nici la frica statelor de răzmerițe, nici la șansele electorale ale unui guvern sau ale altuia, ci la perspectiva pe termen lung a societății și a economiei.